Bunica mea dinspre mama… Oh Doamne, indraznesc sa spun despre ea ca era o sfanta.

 

A ramas vaduva de razboi cu trei copii, doua fete si un baiat. Toti micuti, cea mai mare avea atunci 10 ani, iar cel mai mic abia implinise 6 ani. Si cum nu erau bogati a trebuit sa munceasca din noapte, pana in noapte sa le asigure copiilor ei mijloacele de trai. Dormea putin, manca putin, insa muncea cat doi oameni la un loc. Era vesela si cu un fin simt al umorului, pe care spre norocul meu mi l-a daruit si mie, era frumoasa, curata si foarte darza. Nu exista un lucru pe care bunica sa nu il fi putut face. Repara gardul de la drum, mana boii injugati la car cand plecau la camp, sapa, prasea, cosea, tesea, tricota, se ocupa de toata gospodaria cum nimeni nu o facea in satul ei. Stia, ca nu se poate baza decat pe ea. Stia ca daca ea nu va face o treaba astazi, nu va veni nimeni maine sa o faca. Timpul a trecut, pentru ca asta este treaba lui, sa treaca, iar copii au crescut, si fiecare si-a facut un rost.

 

Fetele au plecat la Bucuresti unde s-au casatorit, baiatul a ramas cu ea acolo la tara, s-a casatorit si a avut trei fete. Acum bunicii ii era mai usor pentru ca fiul sau preluase rolul de barbat si facea treburile mai grele din gospodarie.

 

 

Mama mea dupa ce s-a casatorit a ramas insarcinata si in mod firesc si-a anuntat mama despre acest eveniment din viata ei. Doamne cat de fericita era bunica, cat de fericita…, tot satul stia despre Catita (asa ii spunea bunica mamei mele pe care o chema Caterina) ca va avea o fata, o fata frumoasa, pe care o va chema Neluta si care va fi o fata speciala. Toti se amuzau pe seama ei spunandu-i ca de unde stie ea, ce va naste mama mea. Dar ea stia, bineinteles ca stia, oare nu era ea moasa satului? Si daca moasa nu stie, apoi cine poate sa stie? Nici cele mai performante ecografe nu ar fi putut-o intrece pe bunica, cand era vorba de sexul copilului nenascut. Si astfel timp de noua luni bunica s-a pregatit pentru venirea mea pe lume, mai ales ca a convins-o pe mama sa mearga sa nasca acolo la tara, sub supravegherea ei. Si iata ca a venit data pe care bunica o spusese cu mare precizie, nici o zi mai devreme, nici o zi mai tarziu.

 

 

Era un inceput de septembrie, iar mama mea era in trenul care o ducea grabit spre mama ei, pentru a veni eu pe lume. De la gara a luat-o un vecin cu caruta pana acasa. Cand a ajuns, toata familia era la cules de porumb, asa ca mama a asteptat pana a venit fratele ei acasa cu un transport de porumb si a plecat cu el la camp, sa-i ajute sa termine mai repede. Cand bunica mea a auzit caruta apropiindu-se l-a intrebat pe unchiul meu: “Costica, a venit ma Catita???”, acesta a raspuns destul de incurcat:” Nu a venit mama!”, iar bunica a continuat parca vorbind cu ea insasi:” Da ce o fi maica cu ea, ca astazi trebuia sa vina, pentru ca maine va naste, sper ca nu s-a hotarat sa ramana la Bucuresti, sa nasca la spital! Oricum de nascut nu avea cum sa nasca! Nu… sigur ca nu putea sa nasca mai devreme”…. In timpul acesta mama s-a strecurat tiptil in spatele bunicii mele pe care a speriat-o aparandu-i brusc din spate. Acestea au fost atat de fericite ca s-au intalnit, s-au imbratisat tandru, iar bunica a vorbit cu mine ca si cand eram acolo cu ele doua. Bunica s-a bucurat foarte mult, mai ales ca mama nu alesese varianta care bunicii mele nu ii placea deloc, aceea de a naste intr-un spital. Inca se mai considera ca o femeie tanara poate si trebuie sa nasca acasa, mai ales daca mama este moasa, intr-un sat atat de mare ca al bunicii mele.

 

Mama a cerut sa i se dea si ei un sort pentru a ajuta la cules si astfel sa poata pleca mai repede acasa… Cu toata impotrivirea bunicii si a fratelui ei mama si-a pus un sort si a inceput sa culeaga cu mare dexteritate stiuletii care abia asteptau sa intre in stare de repaos in patulul familiei. Era o zi calda de inceput de septembrie, soarele dogorea puternic si astfel uscase frunzele porumbilor care, la atingere cu fata sau zonele neacoperite ale corpului , zgaria destul de serios zona, care incepea usor, usor sa usture…din cauza transpiratiei care nu se lasa asteptata deloc. Toti lucrau in tacere, toti se mobilizau sa termine mai repede treaba, stiind ca a doua zi nu vor mai putea continua, deoarece voi veni eu pe lume, si le voi ocupa toata ziua.

 

 

 

Toata lumea, adunata la cules de porumb, nu discuta decat despre acest eveniment, care urma sa se deruleze a doua zi. Bunica…hm…, bunica era cea mai bucuroasa dintre toti, bunica deja povestea ce copil grozav voi fi eu, cat de frumoasa, cat de inteligenta, cat de ascultatoare si cat de harnica voi fi, dar mai ales cat de indemanateca voi fi in toate cele ce voi dori sa fac, astfel incat viata mea va fi una de exceptie. Parca era o ursitoare care imi ursea viitoarea mea viata, parca le citea dintr-o carte, si le spunea cu atata convingere, cu atata dragoste incat recunosc sincer ca o mare parte din tot ceea ce a profetit ea…s-a intamplat aevea in viata mea. In ciuda faptului ca inca eram in pantecele mamei mele, nu stiu de ce, insa, toate aceste povestiri pe care le-am aflat ulterior, simt ca le-am auzit si atunci, in momentul in care bunica le spunea cu atata convingere, deoarece nu odata mi-a fost dat sa aud in timpane vocea inconfundabila a bunicii mele spunand aceste lucruri. Vocea ei calda si tandra…imi este calauzitoare in viata mea…de cate ori am o problema, nu stiu cum se face, insa imi apare in gand si aud vocea ei acolo in forul meu interior, spunandu-mi ce am de facut, dar mai ales cum. Simt ca totdeauna mi-a calauzit pasii, simt ca totdeauna a fost undeva in preajma mea…si m-a ajutat mai mult poate, decat ar fi facut-o daca ar fi trait.

 

Dupa ce au terminat de cules stiuletii de porumb, mama, bunica si unchiul Costicuta s-au urcat in caruta deasupra stiuletilor si au plecat catre casa, urmand ca ceilalti care ajutasera la cules sa vina pe jos. Au ajuns acasa iar bunica grijulie a rugat-o pe mama sa se urce in pat, mai ales ca facuse un asa efort. Mai in gluma mai in serios, a pus mana pe burta mamei si a inceput sa vorbeasca cu mine, moment in care a constatat ca eu numai misc deloc. Atat de tare s-a speriat, atat de tare s-a necajit pe mama mea, ca nu o ascultase si facuse un efort asa de mare, incat toata seara a fost trista si de mai multe ori a pus mana pe burta mamei, sa vada daca eu dau vreun semn de viata. Iar eu nu faceam nimic. Saraca bunica se si vedea in fata tatalui meu explicandu-i cum s-a intamplat de eu numai sunt, cum de a fost posibil sa se intample o asa tragedie. A stat sarmana cu mana pe burta mamei toata noaptea, iar eu pace buna, nu doream sa fac nici o miscare si astfel era din ce in ce mai ingrijorata.

 

 

 

Dimineata cand s-au trezit, mama a spus ca-si doreste foarte mult sa manace mamaliga cu lapte fiert in tuciul in care s-a facut mamaliga. Bunica imediat a facut mamaliguta, a fiert lapte si i-a pus mamei, o mare strachina cu mancarea mult dorita. Mama nu s-a multumit cu o strachina, a mai cerut inca una pe care a mancat-o imediat, dupa care a inceput sa tot iasa afara la toaleta din curte. Nu degeaba era bunica moasa satului, deoarece imediat si-a dat seama ca ceva nu se potriveste in peisaj, respectiv aceste drumuri dese afara.

 

 

Cand a consultat-o a observant ca eu sunt foarte nerabdatoare sa vin pe lume. La strigat pe Costicuta sa inhame boi la caruta, sa puna paie si un macat peste ele, sa ia un altul cu care sa o inveleasca pe mama, pentru a merge neaparat la dispensarul din sat, unde urma sa ma nasc. Altfel nu ar fi putut primi mama mea un certificat medical de proaspata mamica. Si pe vremea aceea se stie ca drumurile nu erau asfaltate, iar hartoapele si sleaurile formate in timpul ploilor erau la ordinea zilei. Va puteti imagina cam cate zdruncinaturi a luat mama si eu pe acest drum, care chiar daca nu era foarte lung, era suficient sa ne zgaltaie din toate incheieturile?

 

Au ajuns la Dispensar in jurul orei 11,15 si stupoare… asistenta medicala nu era acolo, de medic nu putea fi vorba deoarece acesta venea o singura data pe saptamana. Sansa noastra a fost, ca aceasta locuia foarte aproape si Costicuta a zbughit-o catre casa acesteia, speriat ca era posibil, ca mama sa ma nasca in caruta, cu care tocmai venisem. In cateva minute asistenta descuia grabita usa dispensarului, o ajuta pe mama sa se aseze in unicul pat din acel dispensar, ca eu mi-am si facut simtita prezenta. Cea care a ajutat-o pe mama sa ma nasca, va este cred foarte clar, ca a fost bunica, care imediat ce am aparut pe lume, asa cum eram din burta mamei, ma primit cu o dragoste infinita, m-a sarutat, si mi-a menit de bine. Si in acel loc, a mai decis inca odata ca numele meu sa fie Neluta. Isi motivase in ultimile noua luni aceasta dorinta, deoarece ii placea acest nume, pe care il purta si o buna prietena a sa, care cu toate ca se cunosteau de copile, nu se certasera niciodata, aceasta fiind o femeie de toata isprava. Normal ca nimeni nu a avut curajul sa o infrunte pe bunica, sa o contrazica si sa decida altfel decat hotarase ea.

 

 

 

Aceasta, dupa ce m-a sarutat pe toate fetele, dupa ce m-a laudat ce copil frumos sunt, cu toate ca nu aveam decat doua kilograme si jumatate, m-a sters de lichidul amniotic, m-a infasat, m-a asezat langa mama mea, care in treacat fie spus nu m-a placut din prima secunda, si chiar a refuzat sa ma sarute, i-a spus mamei sa-mi poarte de grija si a plecat grabita acasa, spre a-i face mamei mele, un pui fript, cu mujdei de usturoi si cu un pahar de zaibar. Asta primeau toate femeile dupa ce nasteau, astfel incat sa se recupereze cat mai repede si sa poata merge la treburile casei.

 

Si iata ca in data de 6 septembrie 1956 ora 11,30, o micuta fetita, aparea pe lume, fara prea multa galagie, fara prea multe fite, fara prea mari dureri… pur si simplu se nastea spre a se intalni cu viata, spre a porni pe drumul cunoasterii, pe drumul de intoarcere acasa…la Tatal Ceresc. Acea fetita eram eu, hotarata sa nu o dezamagesc pe bunica, hotarata sa nu dau nici un pas inapoi, hotarata sa fiu mereu o invingatoare. Si da … am fost, sunt si voi fi pana in cea din urma clipa a vietii mele o invingatoare. Asa cum am spus in mai multe ocazii, am cazut de cinci ori, mi-am rupt nasul, insa m-am ridicat de cel putin sase ori, m-am scuturat de praful dezamagirii, mi-am spalat, dezimfectat si bangajat ranile sufletului meu ranit, si cu zambetul pe fata am pornit mai departe.

 

 

Seman atat de mult cu bunica! Insa am o gramada de lucruri pe care le-am mostenit de la tatal meu, care avea un suflet bun de pus la rana, de te vindecai nu alta, apoi era de o generozitate iesita din comun, nici nu trebuia sa-I ceri ceva, deoarece totdeauna simtea ce doreste cel din preajma sa si imediat il ajuta, cu indiferent ce. Apoi am luat hotararea, ambitia, determinarea, harnicia, indemanarea, rabdarea, meticulozitatea, caracteristici pe care le avea si mama si bunica. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca, am luat frumusetea femeii romance, calitate venita in mod special pe linie feminina din partea mamei. Toate femeile din familia mamei, pe care in parte le-am cunoscut si eu, erau femei frumoase si mandre. Dar sa revenim la povestea noastra.

 

 

Mama, obosita de cu o zi inainte, cand muncise la cules de stiuleti de porumb, obosita de zdruncinaturile resimtite in drumul spre Dispensar, imediat ce bunica a plecat, a adormit, uitand ca are un copil nou nascut langa dansa. Iar cand bunica a revenit cu toate cele enumerate mai sus, ce sa vezi, mama dormea foarte linistita, cu unul din sani fix pe fetisoara mea. Iar eu deja incepusem sa capat culoarea vanata, pe care o au toti cei care nu primesc aer suficient pentru a respira. Doamne cat de rau s-a suparat bunica pe mama, pana ce a murit mama mea si-a tot adus aminte de dojana pe care a primit-o din belsug in acel moment de la buna mea bunica. Dupa amiaza, Costicuta a venit cu caruta si ne-a luat acasa, aceasta “internare” fusese absolut necesara pentru ca mama sa poata beneficia de certificat medical asa cum am spus si mai devreme. Am ramas la bunica cele sase saptamani pana cand mama a mers la biserica sa-i faca preotul slujba necesara dupa nastere, cand tata impreuna cu nasii mei, au venit la Mihaiesti jud. Olt unde m-am nascut, au facut o mare petrecere, dupa care am venit acasa la Bucuresti, urmand ca la sfarsitul saptamanii urmatoare sa faca si botezul meu, acasa la nasa mea, care, ca si bunica ma iubea inca inainte sa fi venit pe lume.

 

 

 

Nasa Frusina…Doamne ce femeie deosebita ce femeie speciala, inteleapta, buna la suflet, impaciuitoare, ca sa numai vorbim cat de gospodina era. Totul sclipea in mainile sale. Totul capata alta valoare cand era facut de nasa mea. Avea un fel unic de a fi, care m-a cucerit inca din momentul in care catinel, catinel…am inceput eu sa inteleg ce este cu mamica, bunica si nasica mea… Candva… poate voi scrie un capitol si despre nasa mea care m-a iubit asa cum isi iubea proprii sai copii! Ei dar… hai sa mergem mai departe deoarece astazi vorbim de bunica, draga si iubita mea bunica dinspre mama.

 

Era greu sa nu o iubesti pe bunica, foarte greu, era o persoana atat de sufletista, atat de inteleapta, de calda si de tandra in toate actiunile ei… incat creea asa cum spunem noi acum “dependenta”. Ea era liantul familiei. Bunica mai avea inca 3 surori si un frate. Toti casatoriti si la casele lor. Ea, era singura vaduva din intreaga familie, si cu toate acestea, ea era singura care in fiecare duminica, invariabil, mergea sa ii vada pe toti. Parca o vad si acum, cum aseza pe pat patru batiste, in care punea in mod egal cate 2-3 oua, cateva cuburi de zahar, poate cateva nuci sau cate un covrig, un mar sau prune din gradina, le lega in colt, le punea in cosnita de rachita si pleca prin sat sa-si viziteze surorile si fratele. La toti poposea cate 15 – 20 de minute, timp in care se interesa daca sunt sanatosi, ce au mai facut in saptamana care tocmai a trecut, si ce au de gand sa faca in saptamana care urma. Dupa ce le ura fiecaruia spor la treaba, ii incuraja si daca era necesar le promitea ca va veni sa-i ajute si pe ei la treaba, apoi pleca linistita la cealalta sora sau la frate.

 

 

 

Nu imi aduc aminte ca bunica sa fi ratat vreo duminica in care sa nu se duca la fiecare in parte. Stau si ma gandesc si acum, ca dupa moartea bunicii mele, daca te duceai la vreuna din surori care stateau foarte aproape una de alta si poate faceai indiscretia de a intreba de cealalta sora, invariabil ti se raspundea ca de unde sa stie, ca nu s-au vazut de la…cutare sau cutare eveniment intamplat in satul lor. Niciodata nu am inteles de ce numai bunica facea acest lucru, iar celelalte surori nu o faceau niciodata. Niciodata nu am inteles de ce celelalte surori erau atat de reci si atat de diferite de bunica. Si de aceea vin si spun, ca bunica era o sfanta, pentru ca in ciuda faptului ca ea era cea vaduva, ca ea era cea care avea nevoie de ajutor, ca era cea mai saraca dintre toti fratii, totusi ea era cea care ii ajuta pe fiecare in parte, cu un sfat, cu o zi de munca la diverse activitati ale familiei respective, cu un imprumut de orice tip.

 

 

 

Bunica era o femeie extrem de calculata, care avea grija sa faca in asa fel incat copii ei sa nu simta atat de tare lipsa tatalui lor care murise pe front in al doilea Razboi Mondial. Imi aduc aminte de bunica, sa fi avut cativa anisori, poate doi si jumatate…poate chiar trei, bunica primise telegrama de la mama ca in sambata care urma sa vina vor veni sa ma vada. Asa ca sambata dimineata cand toti eram prim curte, bunica m-a strigat si m-a rugat sa ma tin la un pui pe care dorea sa-l taie si sa faca mancare pentru parintii mei care urmau sa apara. Eu mica fiind, nu am fost in stare sa gonesc puiul catre bunica mea si acesta a trecut destul de usor pe langa mine, moment in care bunica mea nervoasa ca era in criza de timp, a tipat la mine, ca de ce nu m-am tinut la pui, sa il poata prinde. Probabil ca mie nu mi-a placut faptul ca a tipat la mine si de data aceasta eu cu o mutrita extrem de nervoasa am tipat la bunica mea destul de ferm incat aceasta sa ramana uimita: “Dar ce-ai mamaie ai draci pe mine???”, dupa momentul de soc initial, pe bunica a apucat-o rasul, dandu-si seama ca ea ii cerea unui copil mult prea mic sa faca un lucru pe care de multe ori nici macar un om mare nu-l poate face din prima, si a schimbat strategia de a prinde acel pui. De cate ori se reunea ulterior familia, bunica nu uita sa-si aminteasca acel moment, de fapul ca a fost atat de socata de atitudinea mea ferma si de replica taioasa pe care i-am servit-o, incat rasul a detensionat-o si toata acea zi, pentru ea fusese una dintre cele mai frumoase zile.

 

 

Imi aduc aminte de zilele in care bunica ne trezea de dimineata, ne imbraca, ne urca pe mine si pe verisoara mea Victorita, (care in treacat fie spus este mai mare ca mine cu o luna fara trei zile, cum ne place noua sa spunem),in caruta trasa de doi boi ca in tabloul lui Grigorescu, pe care bunica ii mana atat de frumos, fara sa-i bata, fara sa-I certe, numai din vorbe frumoase, parca acestia stiau ce le spune , si pleca cu noi la camp. Nu conta ca amandoua eram inca adormite, nu conta ca intre timp venea soarele acela dogoritor, iar noi inca dormeam pe un macat, sub carul care ne tinea umbra, nu conta ca miristea (dupa secerisul graului raman tulpini de grau de 10 poate 12 cm inaltime care te zgariau si iti intepau picioarele pana la sange) ne julea picioarele si era o adevarata aventura sa poti calca prin acea miriste astfel incat sa nu plangi de durerea provocata de acele julituri care sangerau iar noi ne speriam vazand sange.

 

 

 

Apoi imi aduc aminte ce buna era masa luata acolo pe camp, unde toti cei care participau la secerat si mai tarziu cand s-au construit seceratorile si batozele la secerat si treierat, se strangeau laolalta, fiecare cu ce macare adusese de acasa, se intindea dupa caz unul, doua sau mai multe stergare tesute in razboi si se punea toata mancarea pe acestea iar toti se asezau pe snopi facuti din paie, special pentru a putea sta pe ei cand luau masa.

 

 

 

Ce buna era branza cu ceapa, si carnea scoasa in plina vara de la garnita cu untura (recipient din tabla emailat in care se punea carnea prajita in straturi de untura), apoi erau ouale fierte tari, pe care unchiul meu jucandu-se cu noi copii, incerca sa ni le sparga lovindu-le de capul nostru, moment in care noi ne feream, fugeam si tipam cat ne tineau plamanii.

 

 

De asemeni nu pot si nici nu vreau sa uit gustul apei bauta din ulcioarele de lut care stateau sub carute la umbra, sa nu se fiarba de arsita verii. Ba cateodata cate cineva aducea cate un ulcior cu vin, ba ca era ziua de nastere a cuiva, ba ca nascuse sotia altcuiva, ba ca isi cumparase boi sau cai sau oi, toate aceste evenimente erau stropite cu “zaibarul” (vinul) specific zonei, gust pe care de atatea ori mi l-am reamintit ascultandu-l pe Amza Pelea si povestile spuse cu atata drag si atata har de maestru.

 

 

 

Cand au aparut seceratorile, imi aduc aminte cum Costicuta, unchiul meu, ma urca pe mine si pe Victorita, verisoara mea, pe scaunele de tabla din spatele acesteia si ne plimba in timp ce secera. Eram amandoua atat de fericite, radeam cu gura pana la urechi si nu ne pasa ca toata pleava de la graul secerat cadea din belsug pe noi. In acel moment eram fericite ca ne plimba cu seceratoarea si nimic altceva numai conta. Dupa ce terminau treaba, fiecare punea in caruta proprie mai multi snopi de paie de grau peste care aruncau cate o velinta, (macat, velinta sunt un fel de paturi tesute in razboiul de tesut din lana divers colorata, pe urzeala de bumbac. Acestea aveau diverse modele, geomtrice sau florale, care aratau intr-un mare fel, si pe care, eu le iubesc din toata fiinta mea, chiar daca numai am o asemenea velinta) si astfel ne asezam toti in carele trase de boi, si porneam lungul drum catre casa.

 

 

 

Noi copii invariabil adormeam, si astfel pana acasa trageam o portie zdravana de somn, chiar daca uneori femeile incepeau sa cante, iar barbatii fluierau sa le acompanieze, chiar daca pe tot drumul de intoarcere, se spuneau glume, se povesteau intamplari din batrani, sau cate un barbat era luat in tarbaca, ba ca nu se va insura, ba ca nu va mai manca mancare calda de la femeia lui, deoarece a suparat-o cu o seara inainte cand venise tarziu de la matul (carciuma) din sat. Si cate si mai cate nu se spuneau pe drumul de intoarcere acasa.

 

 

 

Cand ajungeam acasa, noi copii o zbugheam la joaca…ca de copiii ce alta treaba au??? Iar bunica saraca de ea, se apuca sa faca mancare pentru masa de seara si pentru a doua zi la camp. Nu am vazut-o niciodata prididind (amanand a face o treaba sau alta). Acum era in cotetul porcului, pentru ca bunica nu concepea sa nu aibe porc la Craciun, acum era in gradina de zarzavat si aduna diverse legume pentru mancare, acum era la sura de paie, sa aduca paie care ii erau necesare pregatirii mancarii la vatra. In acea zona paiele erau cele folosite la facutul focului in vatra si prepararea hranei. Daca facea paine, totdeauna folosea tulpinile uscate de floarea soarelui, deoarece acestea degajau o cantitate mai mare de caldura si astfel “tzestul” (acesta era din lut ars, de forma unui lighean mai mare prin care trecea o tija metalica de care se putea ridica), se incingea cu un foc zdravan, apoi se curata vatra de cenusa, se punea coca de paine, peste care se aseza acest tzest si se lasa la copt.

 

Niciodata nu uita bunica sa ne faca mie si verisoarei mele cate o cococica. Cococica este o paine extrem de subtire, seamana cu o lipie, insa este extrem de subtire si ce era intersant, este ca se cocea lipindu-se direct pe tzest. Noi eram privilegiatele familiei, pentru ca acea cococica impreuna cu o mare cana de lapte, de la vaca noastra, era ceva absolut special pentru doua fetite de cativa anisori. Iar eu… eu totdeauna am fost o mare consumatoare de lapte si cred ca voi ramane pana ce voi pleca din planul terestru.

 

Oricum noi copilele acestei familii eram rasfatate permanent, totdeauna eram servite cu tot ce era mai bun, cu tot ce era de calitate si bineinteles ca totdeauna eram primele servite. Cred ca asta se intampla in toate familiile in care exista copii.

 

Ei… dar iata ca astazi, in timp ce scriam acest articol, am fost sunata de cineva la telefon, care era la cules de ciuperci si astfel mi-am adus aminte de o intamplare, de care toata viata imi voi aduce aminte cu mare drag, in primul rand pentru ca este legata de bunica mea, iar apoi pentru ineditul ei si indraznesc sa spun pentru unicitatea ei. Sa fi avut in jur de 5 – 6 ani. Era toamna si toata familia era reunita la culesul strugurilor din camp. Avea bunica acolo la camp o mare suprafata de vita de vie, toata din soiul acela de struguri negri producatori, din care facea acel vin minunat din acea zona…celebrul zaibar.

 

 

 

In fiecare an din primavara pana toamna tarziu, Costicuta cara tot balegarul de la animalele din batatura (curte) la capatul locului cu pricina. Inainte de venirea iernii, acest balegar era imprastiat pe randurile de vita de vie, iar primavara era sapat si invariabil era bagat sub brazda de pamant. Acesta era ingrasamantul folosit, in toate familiile. Nu costa nimic, deci era gratis, plus ca era extrem de eficient, oriunde era folosit.

 

Cand sa plecam catre casa, eu am observant ceva cel putin ciudat pentru o Bucuresteanca ca mine. Acolo pe acel balegar, erau cinci sau sase palarii foarte mari, cam de dimensiunile unei farfurii pentru servirea celui de-al doilea fel de mancare, care semanau cu ciupercile, insa fiind atat de mari nu indrazneam sa-mi cred ochilor. Am chemat-o pe bunica si i-am aratat ce am gasit. Aceasta a fost foarte bucuroasa constatand ca acele erau ciuperci comestibile. Normal ca mi-am aratat nedumerirea fata de acele dimensiuni impresionante. Iar bunica ma linistit povestindu-mi ca de cativa ani, tot gaseste in acea zona astfel de ciuperci. Le-am cules, am mers cu ele acasa unde bunica dupa ce a facut focul in vatra, de data aceasta cu tulpini de floarea soarelui, le-a pus la fript, dupa ce inainte le-a presarat sare in palariile intoarse cu fata in sus.

 

 

 

In acea zi nici nu a mai trebuit sa fie facuta o alta mancare, deoarece acele ciuperci au fost suficiente pentru toata familia. Imi aduc aminte ca numai din tulpini, bunica a facut o craticioara cu ciulama de ciuperci langa care a facut o mamaliga de toata pomina, iar toti ne-am bucurat de marele festin. Imi spunea bunica, ca ceea ce facea acest fapt unic, era ca nu cresteau mai multe randuri de ciuperci asa cum se intampla in general intr-un loc in care apar ciuperci, ci cresteau o singura data pe vara, insa totdeauna la acele dimensiuni, niciodata mai mici. Si tot unic este ca in ciuda verificarii locului respectiv destul de des, niciodata nu le gasea de cand erau mici, ci odata asa netam-nesam le gasea acolo.

 

 

 

Bunica niciodata nu uita, oricat de obosita ar fi fost, ca seara de seara sa nu ma bage in albie ( albia este un fel de cadita din lemn in care oamenii faceau baie pe vremuri) si sa ma spele de praful pe care cu mare generozitate il asezam straturi, strauri pe maini, picioare si pe hainute. Mai ales ca:” eu eram fetita de Bucuresti si nu se cuvenea sa fiu murdara ca o taranca”, aceasta era teoria bunicii cand in cate o seara as fi dorit sa dorm in loc sa ma bage la spalat. Asta chiar in situatia in care peste zi ma mai spala si ma mai schimba cel putin odata, sa nu fiu murdara chiar daca eram si eu copil ca toti ceilalti copii. Eu eram bucuresteanca, nu aveam voie sa ma murdaresc, nu avam voie sa nu ma port frumos, nu aveam voie sa fac si eu ca toti copii diverse traznai. Eu totdeauna eram exemplu pentru ceilalti copii, totdeauna eram etalonul…offffff nici nu va puteti imagina ce inseamna sa fii copil si sa nu poti sa te joci in noroiul format dupa ploi, cand toti copii faceau pocnitori din noroi, pe care cand le aruncau si se loveau de pamant, pocneau de mai mare dragul, sau sa nu poti merge desculta prin praful de pe ulita, sau prin frunzele cazute toamna care cand mergeai prin ele fosneau si era o adevarata placere. In nici un caz nu puteam sa stau in chilotel si maieu la soare, Fereasca Dumnezeu, bunica s-ar fi suparat rau de tot, “cum adica fata de Bucuresti sa stea dezbracata sa o vada vecinii???”.

 

In schimb aveam cateva momente in an in care aveam voie sa fac si eu tot ceea ce faceau ceilalti copii. Si pentru ca se apropie Sanzienele imi aduc aminte cum toti copii, erau dezbracati la chilotei si imbracati in boji (o planta perena, cu un miros nu prea placut, care face niste buchete de flori albe, care la maturitate se transforma in niste bobite negre, pe care noi, pe vremea aceea le foloseam sa coloram diverse hartii sau materiale din care faceam papusi din papusoi de porumb, sau prin stoarcere se facea un lichid pe care il foloseam la scris cu pene de gasca sau cocos, pe post de cerneala), apoi eram trimisi prin sat sa cantam si sa jucam, din casa in casa un cantec pentru aducerea ploii care suna asa: “Paparuda ruda, vino de ne uda”.

 

 

 

Gospodarii care ne primeau, incercau sa ne ude cu apa, si dupa ce ne alergau putin, in timp ce noi cantam, jucam si chicoteam fugind de frica de a fi udati, eram primiti in curtile lor, unde ne asteptau aliniate mai multe scaunele cu trei picioare, pe care ne asezam, iar femeia gazda venea ne aducea fiecarui copil cate o strachina cu colarez (colarezul este un fel de gris cu lapte, numai ca la prepararea lui se foloseste faina nu gris), iar apoi venea cu un lighean cu apa si pe rand ne spala picioarele fiecarui copil in parte, in timp ce noi mancam.

 

Deja incepusem sa stiu la care casa se face cel mai bun colarez, acesta are din punctual meu de vedere un mic secret: “este fabulous daca este usor afumat” iar anumite gospodine stiau acest lucru si noi copii mergea mai intai la casele unde stiam ca este cel mai bun colarez. Cel mai dulce, aromat si usor afumat. Doamne… cand imi aduc aminte de colarezul bunicii dar si al lui tanti Florica din coltul ulitei si acum salivez de pofta. Si mai erau cateva case unde tot asa eram incantati sa mergem.

 

Apoi mai era momentul in care se culegeau strugurii, iar noi copii eram spalati pe picioare si bagati in budanele in care se zdrobeau strugurii cu picioarele. Atunci toti copii erau mozoliti pe picioare si pe fata de la strugurii negrii pe care ii zdrobeam, dar si de la mustul pe care il beam cu atata placere si bucurie. Nici nu conta ca toti ne deranjam la stomac, nici nu conta ca o zi doua ne cam durea burtica si cam toti nu prea mai aveam chef de joaca. Bucuria de a fi de folos adultilor, dar si driguitul strugurilor cu picioarele erau actiuni de la care nici un copil nu lipsea niciodata.

 

 

Doar cateodata cand oamenii mari se hotarau sa mai construiasca o camera, sau o bucatarie, sau vreun grajd, care prin acele locuri se faceau din paianta (adica intre lati de lemn, se umplea cu pamant amestecat cu balegar si paie de grau) acestia ne lasau si pe noi sa driguim acest amestec cu picioarele , ba chiar cand mai crescusem putin ne lasau sa caram si noi acest amestec pentru a fi folosit la constructia respectiva. Ce fericiti eram noi cand acestia ne solicitau si pe noi la aceste treburi gospodaresti.

 

Si iata ca venea toamna, cand se culegeau recoltele de grau, porumb, de legume si fructe, cand gospodinele se intreceau si nu pridideau in prepararea celor mai bune conserve pentru iarna. A dulceturilor si magiunului nelipsite din camara bunici, a muraturilor de tot felul, a bulionului care se facea in mai multe reprize, in functie de cum se coceau rosiile. Apoi se puneau butoaie intregi de varza. Carofii erau si ei culesi si pusi intr-un colt al camarii, cei mai micuti se depozitau in saci si unii erau folositi drept samanta in primavara urmatoare , iar ceilalti se dadeau ca hrana la animale. Noi copii ajutam la culesul legumelor si al fructelor, dar si la stransul cartofilor de pe camp.

 

 

 

Nici nu va puteti imagina, mai ales cei care nu a-ti avut sansa sa mergeti macar in vizita la bunicii undeva la tara, ce stare de bucurie, ce stare de fericire cuprindea intreaga obste, cand patulele gemeau sub greutatea porumbului, care astepta cu nerabdare sa fie o parte transformat in malaiul cel bun si gustos, iar o parte in uruiala necesara in hrana animalelor. Imaginati-va apoi hambarele care dadeau pe dinafara de graul ce astepta cuminte sa fie pus in saci, urcat in carute, dus la moara din sat, unde era transformat in faina si in tarate, acestea din urma intrand in hrana animalelor sau in borsul cu care bunica acrea ciorbele.

 

Merele se puneau in lazi, asezate straturi…, straturi de mere si de paie sau fan astfel incat sa nu se loveasca si sa fie pastrate pana primavara cand apareau ciresele…visinele si alte fructe.
Cele din urma fructe culese erau gutuile, cu puful lor binecunoscut, cu mirosul care inunda intreaga casa in momentul in care, erau depozitate intre geamuri, asteptand cuminti guritele copiilor care le devorau o mare placere in miez de iarna.

 

 

Si iata, ca usor… usor venea iarna. Iarna cu zapada ei imaculata, cu gerurile care ne inghetau mainile, picioarele si nasucurile, cu crivatul care uneori ne speria cu vuietul lui puternic. Urmau zile in care ningea potolit, cand zapada se asternea si astepta sa fie facuta om de zapada, sau derdelus, pe care alunecam voiosi la vale, tipand cat ne tineau plamanii, si de bucuria reintalniri cu zapada, dar si de frica cazaturii cu nasul in zapada moale si pufoasa, insa rece si uda…

 

 

 

Avea unchiul meu o bucata de lemn rotunda cu un diametru probabil de vreo 50 de centimetri, care avea o gaura la mijloc, pe care o baga pe coada lopetii, ne imbia sa ne urcam pe rand, pe platform astfel formata si alerga cu noi prin toata curtea, iar cand eram mai fericite, rasturna lopata in cea mai mare gramada de zapada. Noi ne bucuram, cu toate ca nu totdeauna era placuta cazatura, mai ales daca zapada ne intra pe ceafa, insa asta nu insemna ca abandonam joaca. Dimpotriva, alergam dupa dansul si-l rugam sa ne mai traga inca odata cu lopata. Saracul, ziua aceea era totdeauna compromisa, ca nici eu si nici verisoara mea nu-l slabeam de loc, ci saream si il rugam sa ne mai plimbe. Iar dansul fiindca ne iubea, ce era sa faca, alerga cu noi toata curtea, pana reusea sa ne tranteasca de atatea ori incat numai pentru ca inghetam, abandonam joaca.

 

Tot iarna, pentru ca oamenii in afara ingrijirii animalelor, nu aveau prea multe alte activitati, se organizau celebrele sezatori, care se faceau prin rotatie, la casa fiecaruia dintre cei care hotarau sa le faca. Astfel gospodinele pregateau diverse mancaruri care mai de care mai alese, pana cand nu se intra in postul Craciunului, apoi pregateau mancaruri de post.

 

 

La aceste sezatori, se bea inaintea mesei o tuica fiarta cu piper, se spuneau glume, povesti si basme de adormit copii, se povesteau intamplari pescaresti in care fiecare se intrecea in a spune minciuna cea mai mare, in legatura cu pestele cel mare, sau daca nu era mare, era foarte mult, in conditiile in care altii nu prinsesera nici macar o fatza. Apoi dupa ce se servea masa, se facea vin fiert cu zahar si scortisoara…mmmmm vinul fiert in ceaun pe foc de paie sau coceni de porumb, are un alt gust, o alta savoare decat vinul fiert pe aragaz cu gaze sau electric. Cum si friptura facuta pe jaratec de cocenii de porumb, nu poate fi comparata in nici un caz cu cea facuta cu celebrii carbuni cumparati de la statiile peco sau magazinele din colt.

 

 

 

Nu stiu cum se facea, insa eu nu am vazut si nici nu am auzit in acea perioada, pe nimeni certandu-se cu nimeni. Nimeni nu se contrazicea cu nimeni, cand unul exagera poate cu o minciuna mai sfruntata, singurul lucru care se intampla, era ca toti ceilalti faceau glume pe seama lui, astfel incat totdeauna cel vizat capitula, dar mai ales isi recunostea greseala. Dar nici atunci nu se supara nimeni. Toti radeau, se bucurau si ii multumeau lui Dumnezeu pentru recolta bogata de peste an.

 

La aceste sezatori,se intalneau mai multe familii de la mic la mare, si barbatii de exemplu curatau porumbul de pe stiulete, sau spargeau nucile pentru ca urmau sarbatorile de iarna si femeile consumau mai multa nuca ca deobicei, ba faceau coliva, ba faceau prajituri, sau faceau cozonaci pentru sarbatoarea Craciunului.

 

 

Femeile, tzeseau cele in casa carora se facea sezatoarea, iar celelalte, unele torceau lana sa o poata apoi tricota, altele coseau costume nationale sau alte obiecte vestimentare necesare familiei respective.

 

 

Batranii faceau opinci pentru toti cei care aveau nevoie de incaltari, sau cojoace atat de necesare fiecarei familii. Tinerii isi pregateau bicele, buhaiul, steaua, capra, tot ceea ce le era necesar pentru a merge la colindat. Copii faceau gheme de lana sau bumbac, pentru a le ajuta pe gospodinele care urmau sa isi moteze razboiul de tzesut, care in perioada iernii era vedeta casei respective, in functie de ce anume se tesea pe el. Erau tzesute velinte, macate, panza de canepa sau de bumbac, stergare de care era atata nevoie in tot cursul anului ce urma. Voi a-ti avut vreodata sansa sa stati cu capul in poala bunicii si sa auziti sfaraitul fusului cand bunica torcea??? Doamne nici un sunet de pe acest pamant nu poate fi atat de linistitor, de placut auzului incat sa adormi cat ai zice peste…

 

 

Cand noi copii ne plictiseam batranii interveneau la gospodine sa ne mai lase si pe noi sa ne jucam, ca vom creste si avem tot timpul sa muncim dupa aceea.

 

Doamne… acela era momentul in care toata lumea era a noastra, cand nu ne mai incapeam in piele de bucurosi, ca ne putem juca in voie. Cand pe furis, furam prajituri din camara casei respective, iar gospodinele se faceau ca nu au vazut nimic, numai sa nu ne strice bucuria. Cand obositi de atata alergat, mancat, tipat si chicotit…ne retrageam cate unul pe langa mame sau bunicute, la inceput incercand sa stam in fundulet, insa in scurt timp ne propteam capetele ori pe umarul lor, ori puneam capul in poala lor si adormeam instantaneu.

 

 

Ne mai trezeam abia a doua zi, de dimineata in paturile noastre de acasa. Cum ajunsesem acolo… cand…in ce mod…nu era treaba noastra…asta era treaba adultilor ca de aia sunt adulti …sa aibe grija copiilor.

 

Cu ocazia sarbatorilor de iarna totul era cuprins de o vraja, de un entuziasm general, care cuprindea intreaga obste. Pornind de la Sfantul Nicolae, cand toti copii gaseau dulciuri in ghetute, continuand cu perioada colindelor cand din nou mergeam din casa in casa cu colindatul si primeam covrigi, nuci si mere, rareori primeam zahar cubic sau cate o bomboana, continuad cu Ignatul cand toti copii incalecam pe porcul taiat, acoperit cu un macat, si eram manjiti cu sangele acestuia pentru ca tot anul care urma sa vina, sa fim rumeni in obraji si sanatosi. Nelipsita pomana a porcului unde copii primeau bucatile cele mai bune de carne impreuna cu cate o bucata de mamaliga aburind.

 

 

Apoi noaptea de Craciun cand mai multe familii se intalneau in casa unuia dintre ei si se facea o petrecere de pomina, unde copii se jucau, tinerii dansau si se distrau iar batranii povesteau din tineretea lor povesti plin de talc si invataminte pentru tinerii, care erau fascinati de povestile lor.

 

Spuneti-mi voi pot fi uitate astfel de momente??? Pot fi uitati astfel de oameni??? Parca nici nu sunt mosii si stramosii nostrii, parca nu au nimic in comun cu oamenii din jurul nostru, care vesnic se cearta, vesnic sunt nemultumiti, vesnic sunt pusi pe galceava, barfa si scandal.

 

 

Ma uit in jurul meu si nu vad si eu macar o persoana multumita. Macar una!!! Vreti sa va motivez??? Ok!!! Stiti ca in aceasta primavara am avut parte de multe ploi. Corect! Cat timp ploua, toata lumea se plangea…cat mai ploua, cand se opreste, cand apare soarele, cand vine vara, cand…si cand…si cand???

 

 

In sfarsit a venit vara! A venit caldura! Ma asteptam ca toata lumea sa fie multumita! Fereasca Dumnezeu!!! Cum sa se intample asta??? Dimpotriva!!! Acum ne plangem ca este prea cald! Ca dogoreste soarele – pai care o fi treaba soarelui decat sa dogoreasca si sa ne incalzeasca???

Deci…ce ziceti fratilor vi se pare normal??? Eu asa am invatat: iarna sa fie frig, zapada, crivat, gheata, ger…primavara sa fie ploi ca sa se faca recolta, stiti vorba aceea din batrani??? Cand ploua in mai se face malai!!! Pai despre asta discutam! Sa se faca malai, adica porumb, grau si tot ceea ce este necesar sa avem, sa nu mai fim pusi in situatia sa stam cu mana intinsa la altii, sa le umplem buzunarele in loc sa o facem cu taranii nostrii, care de aceea muncesc, sa le fie si lor bine, dar sa ne fie si noua.

 

 

Pai cum este posibil sa cumparam lapte praf, in loc sa colectam sa imbuteliem si sa punem in vanzare laptele de la animalele din aceasta tara. Astfel ca taranul roman sa nu mai fie pus in situatia sa dea laptele la animalele din ograda. Si asta este valabil pentru orice produse pentru care taranul roman trudeste de dimineata pana seara, din primavera pana in toamna. Sa continuam.

 

Apoi vine vara, cand totul creste si se coace sub razele dogoritoare ale soarelui. Pai nu asa se numea luna iulie…luna lui cuptor??? Ok…dupa vara vine toamna cu bogatia ei care asa cum mentionam mai sus ne umple camarile, patulul, hambarul, cosarea cu toate cate ne sunt necesare de pe un an pe altul. Iar apoi ciclul se reia… Oare acei oameni de care v-am tot povestit nu simteau caldura soarelui??? Oare ei nu transpirau??? Nu aveau aer conditionat, nu aveau frigidere, masini de spalat, televizoare, si cate si mai cate obiecte electrocaznice, insa nu i-am vazut si nici nu i-am auzit niciodata plangandu-se nici de cald si nici de frig. Luau toate anotimpurile asa cum veneau in ciclul firesc al vietii. Tot la fel cum luau si viata in sine.

 

 

Cand cineva avea o problema, nu incepea vaicareala, ba dimpotriva, incerca sa gaseasca solutia de rezolvare a problemei. Pentru ca ei nu aveau nevoie de cursuri de dezvoltare personala, nici de crestere a stimei de sine, nici de cum sa rezolvam una sau alta din problemele vietii. Eu stiau una si buna. Ca daca Dumnezeu le-a dat incercarea, in mod cert vor gasi si rezolvarea ei ,daca vor deschide ochii si urechile. Si asta faceau. Oricat de grea ar fi fost problema nu exista ca cineva sa nu gaseasca si solutia.

 

 

Da este adevarat, uneori era nevoie sa ceara ajutor celor din jur. Ok !!! Si ce este rau in asta??? Doar stim acea vorba care spune ca “O mana spala pe alta, si amandoua …fata!”. Apoi noi fiind fiinte rationale, fiind fiinte care traim in comunitati mai mari sau mai mici este un lucru cat se poate de normal si de firesc. Ce observ eu in ultimii 20 de ani, din punctul meu de vedere, un lucru cat se poate de grav, este acela ca aceasta democratie, de altfel prost inteleasa de unii, ne-a izolat unii de altii. A izolat frati de surori, parinti de copii, prieteni de alti prieteni… practic numai functionam dupa vechile noastre principii de viata. Romanul era atat de primitor, atat de generos, atat de apropiat de semenul sau, dar mai ales era extrem de saritor in ajutorul celui in nevoie.

 

 

 

Acum… parca numai suntem acelasi popor, acelasi sange al mosilor si stramosilor nostrii, parca numai facem parte din acest neam al roamnilor frumosi la vorba, la chip, dar mai ales la suflet. Ce se intampla cu noi??? De ce n-am indepartat atat de mult unii de altii??? De ce ne-am dezbinat??? De ce nu ne mai privim in ochi??? Dar mai ales de ce nu ne mai pasa unora de ceilalti??? Ma doare sufletul la modul cel mai concret cand vad aceste lucruri! Da recunosc si eu am facut o perioada aceeasi greseala, insa am simtit ca mi-am distrus sufletul, l-am calcat in picioare si am reparat greseala cat de repede am putut.

 

 

 

Si pentru ca oricum m-am departat putin de subiect…ma gandesc ca ceea ce ar mai fi de povestit despre bunica… ar mai putea constitui un capitol…asa ca ma voi opri aici.

 

 

Va urma…