Asa cum am spus in diverse ocazii la mine nu functioneaza programarea pentru scrierea articolelor. Degeaba imi planific ca a doua zi voi asterne pe hartie una sau alta din experientele mele ca terapeut IE. Daca acel articol nu se vrea dezvaluit in acel moment pot sta  si zile intregi in fata laptopului iar articolul sa refuze categoric sa se lase descifrat. Asa ca am decis, sa las fiecare articol sa-si faca simtita prezenta doar atunci cand el stie ca este pregatit sa fie impartasit cititorilor mei, mai ales plecand de la informatia verificata pe parcursul vietii mele, ca orice lucru are timpul  lui, cand sa se intample. Nici mai devreme si nici mai tarziu. Aduceti-va aminte de cate ori v-ati planificat sa faceti unul sau altul din lucrurile dorite de voi. A-ti incercat de multe ori sa rezolvati acel ceva, si ca un facut nu reuseati sa-l terminati, sa-l duceti la bun  sfarsit. Atat de rau va supara aceasta trenare a lucrurilor incat hotarati ca nu se merita sa va mai agitati, deoarece oricum nu veti reusi. Si exact cand va detasati profund si total de acel lucru, se intampla minunea: “acel lucru se facea aproape singur”.

 

Asa si eu cu articolele pe care doresc sa le imparatesc cu voi. Pur si simplu le las  sa-si faca simtita prezenta, doar atunci cand ele sunt pregatite sa vada lumina calculatorului si sa atinga inimile  si sufletele voastre framantate de atatea intrebari, carora prin simpla accesare a informatiilor continute sa va raspunda voua cititorilor mei, iar cateodata sa va fie calauza si sfetic bun in drumul vietii voastre.

 

Asa s-a intamplat si cu acest material pe care doream atat de mult sa-l impartasesc cu voi. Am incercat de mai multe ori sa-l pun in pagina si ca un facut totdeauna a refuza sa fie prezentat voua. Poate ca simtea ca inca nu i-a venit momentul. Iar astazi in joia mare,  cu toate ca sunt dupa 4 zile de bronsita purulenta acuta, timp in care nu am putut dormi, nu am putut manca, iar viata mea a fost total intoarsa pe dos, a batut la poarta sufletului meu si mi-a spus autoritar: “ hai, ridica-te din patul suferintei tale, si treci la calculator, oamenii trebuie sa stie, trebuie sa cunoasca si sa fie constienti de anumite lucruri”. Si tot asa cum am afirmat in multe ocazii, ca un soldat disciplinat ce ma aflu, nu am cartit, m-am ridicat cu chiu cu vai, si iata-ma in fata laptopului pregatita sufleteste sa va povestesc unul dintre cele mai triste si dramatice cazuri ale mele, dar si unul cu atat de multe semnificatii si raspunsuri la intrebari uneori neadresate inca.

 

Deci haideti sa purcedem la drum! Suntem in anul 1998 cand, o vecina ma opreste si cu glasul tremurand, ma intreaba daca putem sta putin de vorba. Cum totdeauna am considerat ca oamenii merita toata atentia mea, am raspuns bucuroasa ca pot sa o ascult atat cat este necesar si daca dansa considera ca o pot ajuta, o voi face cu mare drag. Si astfel a inceput povestea noastra de astazi. Cu ochii plini de lacrimi, mi-a spus ca are o nepotica de 8 ani din Tg. Jiu, care urmeaza sa vina la Bucuresti, sa faca niste investigatii mai amanuntite, deoarece se pare ca aceasta conform analizelor facute in orasul sau, suferea de o tumora de trunchi cerebral. Prima mea reactie a fost de durere sufleteasca, de furie si de neputinta de a face un  miracol astfel incat aceasta sa fie din nou perfect sanatoasa, cu toate ca nu o cunoasteam inca.

 

Apoi, incercand sa-mi pastrez cumpatul, am incurajat-o si i-am promis  vecinei mele ca ma voi ocupa cu toata puterea si cunoasterea mea sa o ajut, atat cat va fi in voia Sfintei Treimi. Imedit ce am ajuns acasa, fara a o cunoaste pe micuta, m-am apucat sa masor, ce sanse de vindecare are si in ciuda faptului ca deja aflasem deznodamantul povestii, mi-am promis ca voi face tot ce va depinde de mine sa o ajut.

 

La cateva zile dupa aceasta discutie, cand am venit de la serviciu, vecina mea ma astepta nerabdatoare, sa ma anunte ca micuta a sosit. Nici nu am mai intrat la mine in casa si am mers nerabdatoare sa o cunosc pe cea care imi va fi pacienta. Cand am intrat in casa, am gasit o fetita de 8 anisori, frumoasa ca un ingeras, cu niste ochi mari superbi, care ma priveau cu speranta si incredere. In acel moment am stiut ca ea va fi o pacienta absolut speciala pentru mine, dar si eu voi reprezenta foarte mult pentru ea. Ne-am placut instantaneu, iar intreaga noastra relatie a fost cu adevarat una absolut speciala.

 

Am cunoscut-o pe mama ei care cu greu se abtinea sa nu planga in fata micutei printese. Am cerut cateva date, despre debutul bolii, despre antecedente, despre evenimente care ar fi putut anunta aceasta tragedie. Nimic nu prevestise aceasta boala, nimic nu fusese altfel, pur si simplu intr-o zi au observat ca micuta nu mai poate pronunta anumite cuvinte corect, nu mai era la fel de tonica si de vesela ca inainte si au inceput investigatiile medicale, care le relevase tristul adevar cu care acestia se confruntau. Am rugat-o pe mama ca incepund din acel moment sa ma tina la curent cu toate investigatiile si tratamentele pe care aceasta le va face, pentru a putea sa le optimizez, pentru a sti dinainte cat o vor ajuta si cat nu, dar mai ales daca unele dintre ele nu-i vor fi nocive.

 

Zis si facut! De a doua zi au inceput investigatiile la Spitalul Fundeni. In fiecare seara imi povesteau ce au facut, ce analize si ce alte investigatii li se sugerase ca fiindu-i benefice. Iar eu lucram IE pe micuta, o invatam cum sa se roage, masuram fiecare medicament in parte, fiecare aliment, tot ce intra in contact cu frumoasa mea pacienta era masurat, optimizat si purificat, astfel incat ea sa primeasca 100 % tot ceea ce era benefic, optim si necesar starii ei de sanatate. Stateam cu ea la povesti, iar ea cu frumosul ei zambet imi rasplatea prezenta. Cand toate investigatiile au luat sfarsit, a trebuit sa plece acasa la ea, iar despartirea a fost pentru amandoua extrem de trista.

 

Am avut o discutie mai ampla cu mama ei, cu care am convenit, ca zilnic sa o sun, sa-mi spuna ce au mai facut si daca ceva a intervenit in starea micutei mele paciente. Am convenit cu mama, sa scoatem din alimentatia micutei tot ceea ce reprezenta proteina animala de orice fel, axandu-se pe cat mai multe vegetale. Am mai stabilit ce au parinti de facut, deoarece in astfel de cazuri parintii joaca un rol important in vindecarea copiilor.  Rugaciunile parintilor, impacarea acestora cu Divinitatea, postul, spoveditul si impartasitul acestora este esential, avand in vedere ca acestia sunt cei care au adus pe lume acest copil, fata de care au numeroase  obligatii materiale dar mai ales spirituale. Au fost de acord cu toate propunerile mele si astfel ne-am despartit pentru o buna bucata de vreme, urmand sa tinem legatura telefonic.

 

Incepand de a doua zi am inceput programul intensiv de lucru pe micuta mea pacienta, pe parintii sai, pe casa in care acestia locuiau, pe toate alimentele, bauturile si medicamentele ce le foloseau acestia. Am avut sprijinul neconditionat al parintilor care au inceput postul de 40 de zile dedicat fiicei lor, au mers s-au spovedit si s-au impartasit, au facut diverse lucruri spirituale sub directa indrumare a preotului paroh din orasul lor. Intr-un cuvant totul a inceput sa functioneze, iar rezultatele nu au intarziat sa apara. Atata timp cat acestia toti au respectat ceea ce le indicasem ca si terapie ajutatoare fiicei lor, aceasta a inceput pe zi ce trecea sa se simta mai bine, sa pronunte cuvintele pe care nu le mai putea pronunta, din ce in ce mai bine, sa redevina fetita vesela si plina de viata care fusese anterior acestei boli.

 

Insa… asa cum se stie, exista in natura umana un ceva caruia nu-i pot da o denumire clara, care atunci cand vedem ca lucrurile incep sa functioneze foarte bine,sa ne faca sa ne lasam pe tanjala, si chiar sa abandonam lucrurile benefice, optime si necesare care ne dusesera la aceste rezultate uimitoare, pe care nici un medic nu le credea posibile si totusi ele se intamplasera aevea. Atata timp cat tatal fusese acasa in concediu de odihna si toata atentia sa si a mamei se indreptase catre micuta mea pacienta, lucrurile pareau sa mearga pe cel mai bun drum. Insa… concediu acestuia s-a terminat, a inceput serviciul si odata cu inceperea acestuia a revenit la vechi obiceiuri, la vechi apucaturi care in cazul de fata nu-si mai aveau locul, daca voia sa pastreze rezultatele obtinute pana in acel moment.

 

Si in cazul tatalui micutei mele paciente, s-a aplicat spre nefericirea mea si mai tarziu si spre nefericirea intregii familii instinctul de turma, care ne indeamna sa facem lucruri, numai pentru ca asa fac toti cei din jur. Si astfel singura care a ramas fidela intelegerii avute anterior cu dansii, a fost mama care nu a putut suplini si rolul tatalui care este esential in astfel de cazuri. Cu toate ca de mai multe ori am avertizat parintii de pricolul care ii paste daca nu vor respecta regula jocului vietii, nu a mai fost chip sa-l intoarcem din drum pe tatal care astfel a semnat cu propria sa mana destinul fiicei sale.

 

Deoarece speram sincer ca poate exista si o altfel de cale, am luat fotografia micutei si am mers cu ea la mentorul meu spiritual, de la care capatasem cunoasterea si l-am rugat cu lacrimi in ochi sa ma ajute sa gasesc acea cale. Acesta care avea darul clarvederii, s-a uitat atent la fotografia micutei, s-a uitat la mine si mi-a spus destul de ferm: “Neluta, retrage-te, aceasta micuta a venit cu Misiunea Personala foarte clara, sa-si intoarca parintii la credinta. Nu a reusit decat pentru o perioada scurta de timp, dupa care tatal a abandonat, astfel i-a semnat certificatul de deces!!! Nu mai ai cum sa-i ajuti! Indifernt cat vei lucra, micuta in scurt timp va pleca!!! Insa bucura-te, pentru ca in ciuda destinului ei trist, isi va indeplini misiunea abia dupa plecare !!!” Degeaba am plans, degeaba l-am rugat sa ma invete sa ocolesc acest destin crud, mi-a explicat ca nu putem sa mai intervenim in cazul in care cei implicati nu fac ceea ce le indicam.

 

Am plecat devastata de aceasta veste, cu toate ca stiam deznodamantul inca  inainte sa o cunosc, nu puteam accepta si  nu puteam intelege de ce sa plece asa o  minune de fetita. Mai precis refuzam sa inteleg, deoarece toate aceste lucruri le stiam, insa o iubeam atat de mult, incat nu puteam si nu voiam sa stiu ca va pleca atat de curand, fara ca eu sa o pot ajuta. O simteam atat de aproape sufleteste, iar ea imi raspundea cu aceeasi dragoste, cu aceeasi incredere si speranta ca voi face totul pentru a o ajuta. Insa acum cand cineva mult mai avizat ca mine, imi confirma ceea ce deja stiam, ma durea cumplit, ma simteam vinovata ca poate nu am stiut sa ating coarda sensibila a tatalui, care sa nu abandoneze drumul pe care pornisem impreuna.

 

Am intarziat mult timp la sala de terapie a societatii, am impartasit cu colegii  mei acest caz, sperand intr-o  minune, sperand ca cineva va gasi solutia salvatoare, solutia pe care poate nici mentorul nostru nu a observant-o. In zadar!!! Toti isi dadeau cu parerea, toti vedeau acelasi trist deznodamant, iar eu ma simteam din ce in ce mai neputincioasa. Si totusi speram sincer intr-o minune Dumnezeiasca!!!

 

A mai trecut o mica perioada de timp, in care lucram cu inversunare cu mama si cu micuta mea printesa. Ele doua ma ascultau si pe asta  ma bazam, sperand ca Dumnezeu v-a intelege si va face un miracol. Lucram si ma rugam permanent sperand ca… Cu toate acestea starea micutei se deteriora zilnic din ce in ce mai mult. La inceputul tratamnentului frumoasei mele paciente, stabilisem un lucru extrem de important pentru tratamentul micutei, orice se va intampla acestia sa nu accepte sa i se faca Cobaltoterapie, care in afara faptului ca nu o va ajuta deloc, o va  baga in pamant mult mai repede.

 

Si iata ca intr-una din zile sun asa cum faceam zilnic si contrar ritualului zilnic nu mi-a mai raspuns mama ci tatal, care cu o voce destul de ferma m-a anuntat implacabil:”Doamna Neluta, consideram ca ne-am rugat suficient, asa ca am hotarat sa o aducem pe fiica noastra la Spitalul Fundeni sa-i faca Cobaltoterapie!!!” Pentru cateva secunde am crezut ca am gresit numarul, ca nu se poate ca un tata responsabil sa ia o astfel de decizie, stiind cat de nociva si invaziva este aceasta terapie, dar mai ales cat de daunatoare ii va fi fiicei sale. L-am rugat sincer sa nu faca acest lucru, sa nu o chinuie inutil, sa nu o puna intr-o astfel de situatie imposibila. A fost in zadar! M-a anuntat imperturbabil ca in chiar a doua zi de dimineata vor fi la spital sa faca aceasta terapie. M-am simtit tradata, m-am simtit inutila, dar mai ales m-am simtit coplesita de aceasta informatie care ma durea fizic si sufletesc, stiind ca nu pot sa impun nimanui nimic, stiind ca trebuie sa respect Liberul Arbitru al celui din fata mea indiferent daca imi place sau nu.

 

Nu putem sa inteleg ce insemna “ne-am rugat suficient”… Oare stie cineva ce inseamna suficient??? Sunt calugari, sfinti parinti si pusnici care se roaga non stop si tot li se pare ca nu se roaga suficient, iar noi, noi mireni, de unde stim ce insemana suficient??? Oare faptul ca fiica sa a avut un ragaz in care s-a simtit atat de bine, nu insemna nimic in ochii si in sufletul acestui tata??? Oare binele ficei sale nu era mult mai important decat propria comoditate???Da este adevarat este mai simplu sa stam sa vizionam diverse emisiuni tv, sa stim ce a mai facut cutare sau cutare personaj (deobicei oameni, care nu s-au remarcat cu nimic altceva decat scandaluri deobicei sexuale sau de frauda financiara), dar copilul nostru care este intr-un mare impas al vietii lui, oare nu are dreptul sa fie ajutat de noi, parintii lui??? Nu merita timpul nostru, atentia noastra, dragostea noastra, sprijinul nostru, dar mai ales rugaciunea noastra???Am sa va invit, pe cei care inca nu a-ti facut-o sa popositi pentru o bucata de timp pe site-ul meu si sa cititi articolele “Puterea rugaciunii si Inforenergetica” si “Cand rugaciunea este terapia insasi”, pentru a intelege mai bine ce inseamna rugaciunea in viata noastra si cat de mult ne poate ea ajuta, chiar daca este facuta uneori chiar experimental.

 

Insa ceea ce nu stiu majoritatea oamenilor, este ca totdeauna Divinitatea are un cuvant greu de spus in ceea ce priveste destinul nostru. In functie de anumite lucruri, ganduri, vorbe, actiuni ale celui care isi manifesta Liberul Arbitru, Divinitatea accepta sau nu anumite decizii pripite ale noastre, in scopul clar de a ne proteja de anume efecte negative asupra noastra sau a celor dragi noua. Si astfel s-a intamplat ca in dimineata in care micuta mea pacienta era adusa la spital pentru aceasta terapie invaziva si total nepotrivita ei, aparatul care pana cu o seara inainte functiona perfect s-a stricat miraculos. Medicul, la rugamintea tatalui, a solicitat Spitalul dr.Bagdasar Arseni sa primeasca pe micuta mea pacienta sa i se faca aceasta terapie. Si iat-o in salvarea care isi urma drumul in mare graba spre spitalul in care tocmai fusese acceptata. Nu vreau sa stiu ce simtea mititica in drumul spre cel de-al doilea spital care prin aceasta terapie nu ar fi facut-o decat sa sufere fara rost, motiv dar mai ales fara nici un rezultat. Nu am date si deci nu pot contesta aceasta terapie, poate anumitor pacienti le este indicata, poate chiar ii ajuta si ii vindeca, insa in cazul micutei mele acesta nu ar fi facut decat sa o faca sa sufere si mai mult.

 

Au ajuns la cel de-al doilea spital, a fost pregatita pentru terapie si… stupoare apartul pe care tocmai se lucase nu mai voia sa o faca si pace buna. Degeaba s-au agitat cadrele medicale, degeaba a venit depanarea, acesta se ambitiona sa nu functioneze si astfel micuta a fost dusa inapoi la Spitalul Fundeni. Nimeni nu intelegea ce se intampla si toti asteptau sa se repare unul din cele doua aparate sa … insa v-am spus ca Dumnezeu nu doarme niciodata si astfel a salvat-o pe frumusica mea draga, sa fie chinuita de aceasta terapie.

 

Dupa amiaza am mers impreuna cu vecina mea, respectiv matusa micutei sa o vizitam la spital. Cand am intrat pe usa salonului micuta care era intr-o stare jalnica, nu mai putea vorbi, nu mai se putea ridica, a avut o reactie care i-a uimit pe toti cei prezenti: “ochisorii aceia superbi s-au luminat la fel ca si fetisoara ei frumoasa si un zambet larg m-a intampinat cu mare drag, iar manutele acelea firave s-au ridicat anevoie sa o imbratisez”. Am strans-o la piept, am mangaiat-o si i-am spus cat de mult o iubesc si cat de mult reprezinta ea pentru mine, cu toate ca stiam ca ajunsese la capatul drumului. Simteam ca sfarsitul este extrem de aproape, insa asa cum stiti nimeni nu are dreptul sa ia speranta nimanui, am continuat sa o strag la piept si sa o rog sa se roage ea la Sfantul de care era ocrotita, si al carui nume il purta (ma iertati insa cred ca a-ti observat ca in nici unul din articolele mele nu folosesc numele pacientilor mei, sau al familiilor lor, in primul rand ca nu vreau sa-i expun milei publice pe care stiu ca nu ar suporta-o si apoi pentru ca nu consider ca este necesar sa ne legam de nume care pana la urma nu ar reprezenta nimic fara acea persoana care il poarta), sa o ajute pentru ca ea este un sufletel pur si curat iar sfantul sigur o va asculta si o va ajuta. Apoi i-am promis ca atunci cand se va vindeca, o voi rapi ca pe o adevarata printesa ce este, si vom merge impreuna intr-o calatorie oriunde va dori ea in Romania, sa ne plimbam doar noi doua. A ras asa cum a putut, destul de greu… insa a facut-o si a incuviintat printr-o aprobare cu inclinarea capsorului ei frumos. Din ochi m-a intrebat ce va zice mama ei de aceasta chestiune, iar eu am incurajat-o spunandu-i ca o sa am eu grija sa o conving pe mama sa ne lase sa fugim in lume si sa ne plimbam. Am plecat stiind ca este pentru ultima oara cand o voi vedea in viata, Am plecat de la spital dupa ce, trecuse de ora 21,00.

 

Am ajuns acasa, am apucat sa ma dezbrac, sa fac un dus si sa mananc ceva pe fuga, cand telefonul a sunat strident… parca anuntand ca de data aceasta vestea nu este dintre cele mai bune. Era vecina mea, care plangand m-a anuntat ca la ora 22,30 frumoasa si micuta mea pacienta se stinsese din viata si plecase spre o lume mai buna si mai frumoasa.

 

 Imediat am rugat-o pe vecina mea sa o anunte pe mama ca nu este nevoie sa se agite pentru transportul micutei acasa, deoarece asa cum ii promisesem cu doar o ora si ceva inainte, o voi conduce eu in ultima ei calatorie din acesta viata. In acel moment nu stiam cum imi voi rezolva problemele la serviciu, nu stiam cu ce bani voi putea sa ajung acolo unde imi propusesem insa stiam un lucru, ii facusem micutei mele paciente o promisiune si era imperios necesar sa ma tin de ea. Si asa am facut!!! Dumnezeu in marea lui intelepciune, mi-a dat solutii pentru toate problemele pe care le-am rezolvat rapid, iar a doua zi, plecam impreuna cu frumoasa mea printesa, cu mama ei, cu matusa si fiica acestea in ultima ei calatorie pe acest pamant. Ma durea sufletul ca nu am putut sa fac mai mult, ca nu am stiut poate sa… Dar in fata destinului, nu te poti interpune si atunci nu poti decat sa versi o lacrima si sa spui o rugaciune pentru a usura calatoria celui care pleaca.

 

Drumul, peripetiile dar si niste ciudatenii legate de acest caz vi le voi povesti in partea a doua a acestui articol!!!

 

Va urma…