Imi cer scuze ca am inceput acest articol anul trecut in luna iulie si pana astazi nu am avut timpul material sa-l termin, insa asa cum fiecare dintre voi stie viata are regulile ei si cateodata acestea nu corespund cu dorintele noastre.

 

Cu speranta declarata inca de la inceputul acestui articol ca: “prin experientele mele, traite si simtite de mine in copilarie, voi reusi sa ajut macar si un singur om sa inteleaga faptul ca toti copii ar trebui protejati, iubiti, rasfatati, invatati ce este binele si raul in viata, ce este frumosul si uratul vietii, ce inseamna sa respecti si sa fii respectat, ce inseamna sa apreciezi munca si stradania celui de langa tine, intr-un final ce inseamna VIATA.”, voi continua acest articol.

 

Ramasesem acolo unde doamnele mele profesoare, doamna profesoara de desen si doamna diriginta, au venit la parintii mei sa le comunice ca am castigat un concurs la desen pe tara si ca urmeaza sa plec intr-o tabara de doua saptamani jumatate la Homorod Bai, ca premiu pentru stradania depusa. Dupa ce acestea au reusit sa smulga promisiunea tatalui meu ca ma va lasa in aceasta tabara au plecat extrem de incantate ca au reusit o asa performata, dandu-si seama ca nu era putin lucru sa convingi un om atat de indaratnic cum era tatal meu sa faca o astfel de promisiune.

 

Dupa plecarea lor, atitudinea parintilor mei, s-a schimbat ca prin farmec, devenind extrem de draguti cu mine, felicitandu-ma, si chiar bucurandu-se ca au asa o fata talentata intr-un  domeniu atat de interesant.  Eram consternata, oare ce se intamplase de seara pana a doua zi dupa amiaza, ca acum numai eram certata sa numai pierd timpul mazgalind.

 

Chiar de a doua zi au inceput pregatirile pentru plecarea mea care se apropia, deoarece in vreo doua saptamani urma sa intram in vacanta de vara, iar peste inca alte doua saptamani era plecarea  la Homorod Bai. Mama se agita, pregatindu-mi hainele  necesare, ba si completand ce considera ca nu imi ajunge si ar mai fi necesar, o pereche, doua de sosete, o pereche de tenisi (de adidasi pe vremea aceea eu una nici nu auzisem), un maieu, o bluza…ce considera dansa ca mi-ar putea fi de folos.

Tata se lauda la toata lumea ce fata grozava are el si cat de talentata este, si bla… bla… bla… de ziceai ca el fusese cel care ma sustinuse si ma ajutase sa ajung unde ajunsesem. Era extrem de mandru de mine si nu-si mai incapea in piele de fericit ce era.

 

Amandoi erau emotionati si  fericiti  ca au un asa copil… norocul meu ca aceasta stare nu i-a tinut prea mult…si le-a trecut…

Si timpul a trecut  si a sosit si ziua in care iata-ne pe toti trei la Gara de Nord, cu un gen de rucsac bleumarin rotund strans la gura cu un siret alb care cand il puneai pe un singur umar iti intra in carne si te durea cumplit, mai ales ca mama avusese grija sa-mi puna in el tot ceea ce considera ea ca voi avea nevoie in aceasta tabara.

Toti eram emotionati, toti eram intr-o postura in care numai fusesem pusi si Slava Domnului ca nici nu a mai fost cazul, aceasta tabara fiind unica mea iesire din timpul scolii.

 

Tata nu isi mai incapea in piele de mandru ce era, dar ce era interesant, era ca in acea dimineata nu bause absolut nimic, ba chiar se barbierise, isi aranjase parul intr-un mod inedit in care nu am mai vazut la alte persoane, cu un fel de bucla… care ii dadea un aer special, deosebit, unic.

 

Iar mama…, mama se tot foia de emotie, si ma tot intreba daca am luat un lucru sau altul pe care dumneaei il considera necesar. Si ea avusese grija sa se imbrace foarte frumos si ingrijit, mai ales ca stia ca la gara se va intalni cu o gramada de parinti din tot Bucurestiul care isi vor conduce copii la tren si nu dorea sa nu arate bine.

 

Iar eu…eu eram de-a dreptul coplesita de emotie, eram terminata, numai aveam nici saliva in gura, nu scoteam nici un sunet, si in general priveam totul ca si cand as fi  privit un film din care si eu faceam parte, un basm frumos care doream sa nu se mai termine.
 

Totdeauna mi-au placut basmele, povestile si filmele care au avut un final fericit, totdeauna am avut capacitatea sa ma visez printesa sau Ratusca cea urata, sau  Cenusareasa sau alte personaje care mi-au leganat copilaria, dar care si acum chiar daca am o varsta … fac parte integranta din viata si sufletul meu. Inca mai pot visa, inca mai cred in printi si printese, in Mos Craciun si in Iepurasul de Pasti…in oameni buni, onesti si sinceri. Mai cred din toata fiinta mea ca pot si eu cu modestele mele puteri sa schimb destine, sa schimb caractere mai putin evoluate, care au nevoie sa se regaseasca, au nevoie sa lase sa iasa la suprafata bunatatea sufletului lor.

 

Asa cum eu intr-un articol anterior “Drumul intelepciunii trece prin lectiile vietii” povesteam cum un coleg de serviciu m-a ajutat sa ma descopar, sa imi dau seama ca sunt o tanara frumoasa, inteligenta, muncitoare si amabila, vreau sa platesc tributul meu vietii si sa-i ajut si pe alti oameni sa se descopere, sa lase ca diamantul sufletului lor frumos sa straluceasca in soarele vietii lor. Asa cum spuneam in cadrul emisiunii Puterile secrete la care am fost invitata, eu nu cred ca oamenii se nasc rai. Cred cu convingere ca oameni se nasc toti buni, insa unii dintre ei, , din cauza greutatilor intampinate la tot pasul, devin mai putin buni. Isi costruiesc o masca sub care se ascund, sa nu li se vada slabiciunile, sa nu li se vada sulfetul bun si frumos insa ranit de cei din jur.

 

Dar sa revenim! Dupa ce mai mi s-a facut inca odata instructajul, sa fiu cuminte, ascultatoare, sa mananc tot, sa nu plec singura nicaieri,  sa nu ma ratacesc, etc… iata-ma in tren, plecand in prima si ultima mea tabara din viata.

 

Cand trenul s-a pus in miscare, am simtit ca ceva se rupe in  mine, deja nu ma mai gandeam la mine, deja nu ma mai gandeam la frumusetea acestei tabere ci la faptul ca o las pe mama mea singura cu tata si ca este posibil sa nu o mai gasesc in viata atunci cand ma voi intoarce. Eram atat de ingrijorata incat…tot drumul am plans si am fost cat se poate de trista.

 

Abia acum imi dadeam seama ca mai bine renuntam sa plec in aceasta tabara, decat sa o las pe mama mea singura, cu tatal meu de care cred ca va amintiti cat de agresiv era, iar eu eram cea care imparteam cu mama mea suferintele zilnice la care ne supunea.  Aveam o inima inchisa si trista deoarece in bucuria  care-l cuprinde pe orice copil cand este pe cale sa plece intr-o tabara,  eu fusesem egoista si nu ma mai gandisem la mama mea, iar acum ma durea ca nu am luat in considerare si acest aspect, ca nu am renuntat pentru a sta cu ea, sa o apar,  sa o protejez si sa impart cu ea tot ceea ce insemna traiul noastru de zi cu zi….

 

La Brasov am schimbat trenul cu un autobus care ne-a dus la destinatie, respectiv Homorod Bai. Acolo dupa ce s-a facut careul de inceperea taberei…ne-au fost repartizate camerele si astfel am aflat cu cine voi locui in camera. Am fost repartizata cu colega de la mine de la scoala si cu alte sase fetite de la alte scoli din Bucuresti. Eram opt  fete in camera, insa dintre toate una mi-a atras atentia imediat ce am ajuns in camera.  Era o fetita micuta, slabuta, palida, cu ochi albastrii superbi insa, extrem de tristi, care spuneau fara cuvinte o poveste trista, pe care din pacate eu o cunosteam inca inainte sa facem cunostinta si sa ne povestim una alteia despre viata noastra.  Am simtit din prima secunda ca noi doua semanam foarte mult, ca noi doua avem multe lucruri in comun, asa ca am decis sa ocupam un pat suprapus,  ea fiind micuta ocupa patul de sus iar eu pe cel de jos.

 

La pranz am auzit o trompeta care ne chema la masa de pranz.  Eu,  care dintotdeauna am avut ureche muzicala am fost incantata de ideea organizatorilor de a ne invita la masa intr-un mod atat de special.

 

Deja ma imprietenisem cu acea fetita care imi atrasese atentia intr-un mod atat de spontan. Acum stand si gandind retrospectiv  imi dau seama ca acest dar al intuitiei l-am avut dintotdeauna, insa nu am fost constienta de el, iar in copilarie, adolescenta si tinerete l-am folosit in cel mai firesc mod posibil fara sa constientizez absolut deloc ca am acest dar, si ca astfel le pot fi de folos semenilor mei.

 

Masa pentru mine a fost cat se poate de gustoasa, era prima oara cand mancam mancare facuta la cazan, era prima oara cand mancam intr-un spatiu atat de mare, cu atat de multi copii la mesele insiruite de-a lungul cantinei.
Eram fericita, si in sufletul meu romantic, in acel moment mi-am imaginat, asa cum imi era mereu obiceiul, ca toti acei copii sunt fratii si surorile mele si ca in general acolo suntem o mare familie care s-a asezat la masa impreuna.  Toata viata mea am tanjit nedeclarat dupa o familie mare, cu mai multi copii, cu unchi si matusi cu bunici si strabunici…insa viata nu a binevoit  sa-mi daruiasca aceste lucruri.

 

Si ca o mica paranteza pot spune ca familia noastra de baza era formata din tata, mama si eu, iar din familia largita, am avut sansa sa-mi cunosc strabunica dinspre mama, si pe bunica (mama mamei mele), bunicul dinspre mama murise in timpul primului razboi mondial, pe frontul din Rusia si aproape ca nici mama nu-si mai aducea aminte exact despre el, mama fiind mult prea mica cand acesta a murit.

 

Iar din partea tatalui am cunoscut-o pe bunica (mama tatalui meu) si pe tatal adoptiv deoarece tatal sau adevarat murise cand tata era inca mic. Deci nici aici nu am avut prea mult noroc.
In privinta unchilor si matusilor nu ma pot lauda prea tare. Mama avea o sora si un frate, iar tata un frate.

 

 La capitolul veri si verisoare sa spun ca stau binisor. Fratele mamei a avut trei fete, dintre care cu una singura,  care este cu o luna mai mare ca mine, ma pot lauda ca am copilarit ca m-am jucat si ca ne-am bucurat una de alta toata copilaria, celelalte fiind mai mici, din diverse motive nu am avut sansa sa ma bucur cu adevarat de ele. Iar sora mamei nu a avut copii. Fratele tatalui meu a avut trei fii, dintre care doar cu unul pot spune ca am facut o gramada de pozne si jocuri ca si in cazul verisoarelor, ceilalti fiind mult prea mici si deci nu ne-am jucat unii cu altii. Insa cu toate ca  privind aceasta lista, poti spune ca am avut o familie mare…lucrurile nu stau chiar asa, deoarece numai in cazuri extreme, nunti, botezuri sau inmormantari ne intalneam toti la aceeasi masa.

 

Probabil de aici venea dorinta mea sincera de a avea o familie mare. Dar hai sa mergem mai departe pe firul povestii…ca pana la sfarsit mult mai este.

 

In prima zi s-a stat in tabara.  S-au facut jocuri intre echipe de copii, s-a facut chiar o mica expozitie in sala de mese cu lucrari de-ale noastre…si astfel timpul a trecut pe negandite. Seara aceeasi trompeta ne invita voiasa la cina.   Mai tarziu s-a dat stingerea… cu superba melodie Il Silenzio, pe care toata viata am ascultat-o cu atata placere, cu atata bucurie incat de fiecare data am retrait momentele din tabara,  dar mai ales momentele cand se dadea stingerea, momente care pentru mine erau magice. Atunci imi puteam permite sa inchid ochii si sa visez la printi si printese, la faptul ca mama mea este fericita, ca in nici un caz tata nu o cearta, dar mai ales nu o batea, ca sunt amandoi fericiti si ca viata lor s-a schimbat in bine.

 

Cu aceste vise am trait toata viata, insa …spre nefericirea mea, pacea si linistea in casa noastra nu s-a asternut decat odata cu plecarea tatalui meu in nefiinta.

 

In zilele urmatoare s-a facut un program de excursii, un program de pictura, un program de jocuri intre noi copii, totul era organizat, totul era planificat. Numai ca, nici eu si nici prietena mea Elisa,  nu aveam gandul la toate acestea, si dupa ce statusem una cu alta si ne povestisem vietiile care ca un facut parca erau trase la indigo, am decis amandoua sa plecam acasa la mamele noastre.

 

Si doarece stiam deja programul pe care il aveam in fiecare zi, am decis amandoua ca singurul moment in care putem sa plecam fara a trezi banuieli, era dimineata dupa micul dejun, deoarece intre masa si activitatea urmatoare aveam o pauza de circa 30 minute, timp in care noi puteam sa iesim din tabara si sa plecam acasa.

 

De la vorba la fapta, nu a fost decat o noapte, iar a doua zi dimineata, dupa micul dejun, am reusit sa ne furisam din curtea taberei si sa pornim in directia din care stiam ca venisem cu cateva zile inainte.
 

Si acum stau si ma gandesc, oare ce o fi fost in capetele noastre??? Oare vinovatia ca ne lasasem mamele pe mana tatilor nostrii agresivi, sa ne fi intunecat atat de tare mintea incat sa credem ca vom ajunge in Bucuresti mergand pe sosea? Nu stiu si nici nu am reusit sa gasesc un raspuns la aceste intrebari chiar daca au trecut atat de multi ani si m-am gandit la acest aspect de mai multe ori, si am discutat acest lucru cu mai multi prieteni in diverse contexte de viata.

 

Dimineata dupa ce mancasem, totul era absolut perfect, burtile erau pline, si noi puteam  merge de altfel destul de repede, ca sa nu fim prinse din urma de cei din tabara, sperand ca pana in seara deja vom fi ajuns in Bucuresti. Insa copile fiind nu ne-am gandit ca Bucurestiul este atat de departe, nu ne-am gandit ca poate ar fi trebuit sa ne facem provizii de mancare  si de apa, sau poate sa ne fi luat ceva de imbracat. Noi aveam decat o singura problema sa ajungem la mamele noastre sa le salvam, aproape ca noi nici nu mai contam.

 

In acest timp, in tabara, inca nu se descoperise  plecarea noastra, toata lumea isi vedea de treaba. Intuisem bine ca acela este momentul cel mai bun pentru plecare.  Abia dupa masa de pranz, la cursul de pictura s-a constat ca nu eram prezente. Au fost intrebate  colegele de camera daca suntem in camera, acestea au spus ca inca de dimineata nu ne vazusera.

 

In acel moment s-a dat alarma, in acel moment toata lumea a intrat in agitatie. S-au facut grupuri de copii si cadre didactice care au plecat in cautarea noastra, in padurea din apropierea taberei, au urcat chiar si intr-o poenita de pe munte unde fuseesem cu o zi inainte. Toata lumea era ingrijorata de disparitia noastra, insa cel mai rau erau cadrele didactice care isi dadeau seama ca nu este in regula ceea ce se intamplase.

 

In timp ce un grup de copii cu doua cadre didactice voiau sa traverseze soseaua si sa merga intr-o alta poenita in care fusesem cu doua zile inainte…iata cum  un taran din satul din apropiere, se intorcea cu vacile de la pascut. Vazand ingrijorarea cadrelor didactice, si-a adus aminte ca ne vazuse dimineata, cand fugisem  si le-a indicat directia in care plecasem. In tabara se afla un IMS (o masina a acelei epoci) folosit pentru aprovizionarea taberei cu cele necesare. Imediat soferul, doamna directoare a taberei impreuna cu doamna profesoara  de desen de la mine de la scoala si diriginta prietenei mele au plecat in cautarea noastra.

 

Cert este ca atunci cand au reusit sa ne gaseasca, deja incepuse sa amurgeasca, noi abia ne mai puteam tara picioarele de oboseala si de flamande ce eram…si mai aveam foarte putin si am fi ajuns la Sfantul Gheorghe. Ne-au gasit la putin timp dupa ce trecusem de Feldioara inspre Sf. Gheorghe. Acum am avut curiozitatea sa ma uit si eu pe o harta sa vad cam ce drum am strabatut atunci in inconstienta noastra.

 

Pana la Sf. Gheorghe sunt 65 km, iar pana la Feldioara sunt 43 km, trecusem probabil 1 – 2 km de la  Feldioara cand ne-au gasit, deci noi parcursesem  cca. 45 km intr-un timp de circa 9, 9 ore si ceva. Concluzia este ca parcursesem cam 4 km pe ora… banuiesc ca la inceput mai repede…apoi din ce in ce mai incet… in functie de gradul de infometare resimtit in momentul respectiv.

 

Probabil ca pare putin, insa…la doua fetite una de 11ani  si una de 10ani,  flamande, singure si speriate ca vom fi prinse si pedepsite…este enorm. Ca sa nu ne aducem aminte motivele care ne impusesera  acest drum. Amandoua ne simteam vinovate ca le-am lasat pe mamele noastre singure si fara ajutorul nostru. Cand deabia ne mai miscam picioarele de obosite ce eram am auzit in spatele noastru claxonul unei masini, si o mana scoasa pe geamul masini respective facundu-ne semn sa ne oprim.

 

Amandoua ne-am oprit in loc ca doua stane de piatra, si am inceput sa plangem incet, ascunzandu-ne privirea.  Masina s-a apropiat, iar din ea au coborat 3 doamne care mai de care mai ingrijorata, mai nelinistita, mai impresionata de gestul nostru.

 

Ne-au imbratisat, ne-au studiat atent sa vada daca nu am patit ceva, si fara sa ne spuna nici un cuvant ne-au luat de mana si ne-au urcat in masina. Noi amandoua plangeam in continuare  si fiecare dintre noi se gandea, ce pedeapsa ne vor da pentru isprava noastra. Ajunse in tabara, toti copii erau adunati la careul de seara iar cand ne-au vazut, toti au sarit in sus de bucurie si unii dintre ei ne-au imbratisat si ne-au mangaiat, tipand toti de bucuria raintalnirii cu noi.

 

Dupa momentul de extaz si bucurie exprimat atat de elocvent de colegii nostrii, doamnele profesoare ne-au dus in camera,  sa ne spalam si sa ne schimbam, dupa care ne-au condus in sala de mese unde eram asteptate cu masa pusa doar pentru noi doua, ora cinei fiind trecuta cand am ajuns noi.

 

Amandoua mancam in tacere fara sa indraznim macar sa ridicam privirea din farfurii, (mai ales ca era un gest familiar noua, stiut fiind ca atunci cand erau scandaluri la noi in familie, faceam la fel, de teama de a nu il supara pe tatal nostru). Amandoua ne asteptam la pedepse crunte, la pedepse care sa nu ne mai lase sa ne bucuram de aceasta tabara.

 

Insa lucrurile nu au fost sa fie asa. Deoarece doamna mea profesoara de desen, imi stia viata, dar mai ales  din cauza ca toate colegele de camera le comunicase acestora de cate ori ne auzisera cum ne povesteam una alteia necazurile noastre si regretul ca nu am stat acasa sa ne protejam mamele. Este de la sine inteles ca acestea, au priceput ce anume ne facuse sa fugim din tabara, care ne era motivatia si nu au considerat ca este necesar sa ne mai adauge o alta suferinta in afara celei deja  existente.

 

Dupa ce am terminat de mancat, am mai intarziat la masa, timp in care doamnele profesoare ne-au promis ca a doua zi vor face cumva sa putem sa vorbim cu mamele noastre. Ne-au mai rugat sa nu mai procedam astfel, deoarece dansele sunt direct raspunzatoare de ceea ce se intampla cu copii in timpul unei tabere. Plus ca am alarmat atat de multi oameni, i-am facut sa sufere ca nu au fost mai atenti cu noi. Una peste alta au fost atat de calme, de tandre, de afectuoase cu noi incat nu ne venea sa credem ca se intampla acest lucru. Amandoua eram invatate sa se tipe la noi, sa fim pedepsite in cele mai cumplite moduri posibile. De aceasta data, trei doamne, stateau atat de calme si vorbeau cu  noi  si ne explicau ca ceea ce facusem noi nu era un lucru rau, deoarece ne-au inteles motivele pentru care am actionat astfel, insa nu asa trebuia sa procedam.  Ar fi fost bine sa discutam cu una dintre ele, iar acestea in mod sigur ar fi gasit o solutie de rezolvare a problemei care ne framanta.

 

A doua zi, in jurul pranzului am fost chemate amandoua in biroul doamnei directoare. Primul gand a fost ca s-a razgandit si ne cheama sa ne pedepseasca pentru greseala comisa. Insa in momentul in care am pasit in biroul acesteia, am observant ca sunt si celelalte doua profesoare, una dintre ele vorbind la telefon si explicand ca in acel moment suntem amandou foarte bine, ca nu s-a intamplat nimic, ca doar facusem o mica bucata de drum si am fost gasite. Doamna profesoara de desen, s-a uitat la mine si mi-a facut semn sa merg la dumneaei.  Cand m-am apropiat mi-a intins telefonul si mi-a spus sa vorbesc cu mama mea.  Pe moment am crezut ca rade de mine, mai ales ca stiam ca noi nu avem telefon acasa, insa la capatul firului am auzit clar vocea mamei mele. In clipa aceea am tipat de bucurie si imediat am inceput sa plang in hohote, intreband-o printre lacrimi daca tata o bate sau o cearta.  Atunci mama mai vesela decat o auzisem eu vreodata, mi-a comunicat ca nici ea nu intelege de ce, insa de cand am plecat eu, tata nu a gustat picatura de bautura, ca este foarte cuminte,  foarte atent cu dansa si extrem de bine dispus.

 

Am intrebat-o de mai multe ori daca ma minte, numai ca sa nu imi mai fac griji…insa m-a asigurat ca imi spune adevarul. Eram atat de fericita, eram atat de incantata sa aflu aceste lucruri, stiind ca tata daca nu bea era cel mai minunat om de pe pamant.

 

Dupa ce am terminat eu de vorbit cu mama mea, doamna diriginta a Elisei, i-a facut acesteia legatura cu mama ei si ca un facut si ea a primit aceleasi informatii ca mine. Dintr-o data am vazut-o plangand dar si zambind de bucurie ca mama ei este bine si ca nu i s-a intamplat nimic. Dupa ce a terminat de vorbit, am sarit  una in bratele celeilalte, ne-am imbtratisat si am plans ceva timp impreuna.

 

Doamnele profesoare nu ne-au stricat acel moment, si ne-au lasat sa ne savuram bucuria  de a vorbi  cu mamele noastre. Eram amandoua atat de fericite ca auzisem vocea  mamelor noastre, incat pret de cateva minute bune, am plans una in bratele  celeilalte. Apoi am iesit tinandu-ne de mana incantate ca doamnele profesoare isi respectasera promisiunea facuta.

 

Din acea zi, toata atentia celor din jur era atintita asupra noastra, de la portar pana la ultimul coleg sau colega toti ne acordau o atentie sporita. Acum sa fiu sincera, nu stiu daca isprava noastra era privita ca un act de eroism, sau pur si simplu, toata lumea ne paze sa nu mai repetam inca odata istoria.

 

Am reintrat in programul prestabilit  al taberei, si ne-am bucurat pana la sfarsitul acesteia de momente absolut speciale, unice si care imi incalzesc si acum sufletul. Am simtit bucuria de a fi impreuna cu copii de aceeasi varsta si cu aceleasi hobbyuri, am simtit bucuria plimbarilor in natura, a jocurilor si a serilor in care se organizau mici foculete de tabara ca un preambul la focul de tabara urias care a fost facut in ultima seara de tabara.

 

Si iata-ma in tren pe drumul de intoarcere acasa.  Vorbeam cu Elisa, daca mamele noastre ne spusesera adevarul, sau, le vom gasi batute si suparate. Dumnezeu a vrut sa nu ne strice bucuria acestei tabere si inca din Gara de Nord am aflat amandoua ca mamele noastre nu ne mintisera si chiar avusesera si ele un fel de vacanta de familie. Tatii nostrii se intrecusera pe ei in amabilitate fata de mamele noastre. Singura noastra durere, a fost, ca neavand telefoane nu puteam tine legatura, in conditiile in care locuiam in cartiere diametral opuse eu pe sos. Chitilei iar ea in Cartierul Balta Alba.

 

Cand am ajuns acasa mama mi-a povestit ca asa cum imi spusese la telefon, in toata perioada cat am fost plecata in tabara, tata se comportase altfel. Nu mai bause de loc, nu se mai certasera, nu ma avusesera conflicte de nici un fel, si in general atmosfera fusese de buna dispozitie si de intelegere.

 

O ascultam pe mama mea si nu-mi venea sa cred ce-mi auzeam urechilor. Oare acesta era adevarul, sau mama imi spunea asta ca sa nu ma mai simt vinovata de plecarea mea. Nici in ziua de astazi nu am aflat acest lucru, nici acum nu stiu daca acesta este adevarul, daca asa s-au intamplat lucrurile. Acum stand si gandindu-ma la mama mea, dar mai ales la modul in care arata (era vesela, era zambitoare si chiar bine dispusa, lucru care nu se intampla prea des, mama fiind o persoana mai inchisa, mai trista din cauza vietii pe care o ducea cu tata) tind sa cred ca nu m-a mintit si chiar a avut o perioada buna alaturi de tatal meu.

 

Dupa revenirea din tabara la o perioada de timp m-am inscris la niste cursuri de desen-pictura pe care le faceam in afara orelor de scoala. Le-am frecventat o perioada destul de scurta, deoarece  am fost nevoita sa le abandonez, din cauza  conjuncturii familiale ,care a facut sa fim nevoite sa plecam de la tatal meu si sa locuim o perioada de timp la sora mamei mele.

 

Insa aceasta este o alta poveste a vietii mele care probabil ca o voi spune vreodata… in acest spatiu virtual.