Cand palaria vine intr-un taxi si proprietarul in cel de-al doilea…

-taxiurile-londoneze-circula-cu-ulei-prajit-111272

Draga cititorule, ti-am promis in articolul “Drumul intelepciunii trece prin lectiile vietii”, ca iti voi povesti despre tatal meu intr-un articol viitor.

Am stat mult si m-am gandit daca vreau sa trec, fie si macar cu gandul peste acei ani. Am ajuns la concluzia ca poate astfel, prin experientele mele, traite si simtite de mine in copilarie, voi reusi sa ajut macar si un singur om sa inteleaga faptul ca toti copii ar trebui protejati, iubiti, rasfatati, invatati ce este binele si raul in viata, ce este frumosul si uratul vietii, ce inseamna sa respecti si sa fii respectat, ce inseamna sa apreciezi munca si stradania celui de langa tine, intr-un final ce inseamna VIATA.

 

 Eu asa vad lucrurile. Copii sunt de obicei rodul iubirii dintre doi oameni, insa ce te faci daca nu este asa?? Ce te faci daca copilul este rodul intamplarii, al hazardului ,sau si mai rau este rodul orgoliului si al incapatanarii unuia dintre parteneri?

 

Am venit pe lume, asa cum am spus si in articolul mentionat mai sus intr-o familie in care mama nu si-a dorit copii iar tatal abia astepta sa ma nasc (nu stiu, nici acum si probabil nu voi sti niciodata, daca dorea sa ma aibe ca si copil doar din orgoliul si incapatanarea de a nu decide acelasi lucru ca si mama mea) sau chiar isi dorea cu adevarat un copil.

 

Eu cred ca orgoliul a fost cel care l-a facut sa o ameninte pe mama ca daca merge sa faca avort el se duce la Militie (asa era pe atunci) si o reclama ca vrea sa  avorteze copilul pe care el si-l doreste.

 

In final iata ca am venit pe lume, la inceputul lunii septembrie, in aceasta familie care era extrem de ciudata din multe puncte de vedere.

 

Mamei, nu i-am placut din prima secunda cand m-a vazut, iar tatal probabil din spirit de contradictie cu mama spunea ca sunt  cea mai frumoasa fetita de pe pamant.

 

Intr-un articol viitor va voi povesti cum si unde am venit eu pe lume, si cine a fost cea mai fericita persoana, ca am venit eu pe acest pamant.

 

Tatal meu, ca despre el vom vorbi astazi, era un barbat foarte frumos. Un barbat  inalt de peste 1,80 m (ce interesant niciodata nu am stiut exact inaltimea tatalui meu), cu o greutate in jur de 65 – 70 kg (niciodata nu a avut vreo problema cu greutatea, nu s-a ingrasat si nu a slabit semnificativ). Era un tip zvelt, cu o piele usor, dar usor spre creol, se bronza foarte frumos vara, cand trebuia sa lucreze afara si din acest motiv, se bronza ca tractoristii si se vedea culoarea pielii la baza manecii de la camasa.

 

Cu o fata rotunda, cu niste buze carnoase si frumos conturate, cu niste ochi mari, frumosi si  verzi (se zice ca ochii verzi niciodata sa nu-i crezi), cu o frunte lata, de care era tare mandru spunand mereu, tuturor celor care doreau sa-l asculte ca este un tip inteligent si de aceea are asa o frunte frumoasa si lata. Cu niste sprancene foarte bine conturate care se incadrau frumos in tot aspectul fetei sale. Cu un nas proportionat cu toata fizionomia.

 

Era un barbat care nu trebuia sa faca nici cel mai mic efort sa cucereasca o femeie. Simpla lui prezenta era deajuns. Era un tip jovial, cu mult umor, cu amintiri din viata lui sau ale cunoscutilor lui, pe care le povestea (cand era treaz)  cu atata har, cu atata daruire de aveai impresia ca vizionezi un film regizat de cel mai bun regizor al momentului respectiv.

 

Povestea atat de frumos ca toata lumea era in extaz cand il asculta, si toti radeau cu pofta, si se bucurau de acele momente atat de rare, dar atat de pretioase.

 

Era un tip manierat, politicos din cale afara, amabil pana la a fi in anumite conjuncturi slugarnic (mai ales cu femeile frumoase ca si el), avea toate atributele unui macho. Era suficient sa-si faca aparitia intr-un spatiu, la un eveniment sau in vreo vizita ca-i cucerea pe toti deopotriva (insa femeile ocupau fara probleme primele locuri).

 

Din aceasta cauza mama, a avut multe de suferit de la dumnealui, care nu rezista tentatiei, oferite pe tava de atatea doamne si domnite.  Dar cred ca l-am descris suficient de bine ca sa va dati seama cam ce fel de om era tatal meu.

 

Ii placea viata, ii placea distractia, femeile, bautura si tigarile, ii placea sa danseze la toate petrecerile la care mergea, ii placea sa pescuiasca, ii placea fotbalul, dar cel mai mult ii placea sa le fie de folos celor din jur.

 

Cred ca acest defect de fabricatie, de la el l-am mostenit, eu nu pot trai daca nu fac macar un singur  lucru bun pentru semenul meu in fiecare zi. O vorba buna, un sfat, un umar de care sa se sprijine, iar din 1996 Terapie Inforenergetica, care le reuneste pe toate, plus ca este si extrem de eficienta in viata oamenilor, indiferent de orientarea lor religioasa, de distanta, cultura sau spatiu geografic.

 

Era un om bun, un om extraordinar de bun cu toti cei din jur, singurele exceptii de la regula eram eu si mama mea.

Pe noi doua ne tiraniza, ne chinuia, ne trata ca pe niste sclave care nu aveau dreptul sa-si spuna vreodata punctul de vedere, in nici un domeniu, care nu aveau libertatea de a decide ce sa faca cu viata lor.  Daca tata spunea NU, apoi NU ramanea indiferent ce argumente incercai sa-i aduci (in primul rand ca nu te lasa sa-i explici, apoi el totdeauna avea dreptate, deci nu trebuia sa comentezi nimic, singurul lucru obligatoriu era sa te supui fara impotrivire.

 

Deci inca de pe vremea cand eram in fasa (atunci nu se foloseau pampers, ci se foloseau scutece special facute din bumbac, care se spalau si se fierbeau sa fie cat mai sterilizate astfel incat copilul sa nu aiba probleme de nici un fel) parintii mei aveau probleme mari de comunicare si de convietuire in cuplu. 

 

Tin minte de cate ori imi povestea mama sau alte persoane prezente la aceste neintelegeri ale lor, cum tatal meu care era deja de foarte tanar un alcoolic inrait, ma lua de fasa care imi sustinea scutecele lipite de corp si ma arunca prin cate doua randuri de geamuri, spunea el, ca  sa ma rapeasca si sa fuga cat mai departe de mama. Totdeauna spunea ca nu ma lasa cu mama, deoarece aceasta ma va omora pentru ca nu m-a dorit niciodata.

 

Oare cum naiba nu m-am taiat, oare cum s-a intamplat de niciodata nici un ciob nu m-a zgariat cat de putin. Nici cazaturile pe care le luam de la astfel de aruncari prin geamurile casei nu m-au afectat in vreun fel. Totdeauna cred ca o mana nevazuta (sigur aceea era Mana Divinitatii, care sta permanent pe crestetul unei persone nascuta in zodia Fecioarei , asa cum sunt eu) avea grija mea si ma proteja de toate aceste agresiuni, la care eu eram participant pasiv si totusi cat se poate de activ avand in vedere cum zburam dintr-o parte in alta a casei.

 

Si apoi tata alerga pe usa sa ma fure si sa fuga cu mine cat mai departe, si imbranciturile si bataile pe care mama le suporta pana reusea sa ma recupereze din mainile lui.

 

Astfel au trecut primii ani de viata, de care in mod normal nu imi pot aminti, decat din povestile celor prezenti la astfel de incidente (mama, tata, matusa, unchiul, bunica, vecinii).

 

Si am inceput catinel, catinel sa cresc si sa inteleg ca anumite lucruri nu sunt tocmai bune asa cum sunt. Si aici imi aduc aminte de mama care la nervi si la furie, alerga disperata la linia de tren, care era la numai doua case distanta de poarta casei noastre, cu intentia vadita de a se sinucide. Iar eu copil de 3 – 4 ani alergand dupa ea plangand si rugandu-o sa vina acasa ca tata uite s-a facut cuminte si doarme.

 

Sau alte dati cand tata o ameninta pe mama cu cutitul ca o taie sa scape de ea, iar eu asa micuta ma asezam in fata lui, ii cuprindeam genunchii in brate si cu lacrimile siroindu-mi pe obraji, il rugam sa ma omoare mai intai pe mine si apoi pe mama, ca eu nu vreau sa vad cum moare mama mea.

 

Apoi ziua in  care tata a aruncat spirt pe mama si i-a dat foc, iar eu cu manutele goale incercam sa o sting. Atunci tata m-a imbrincit de langa mama si s-a apucat sa o stinga ca si mine tot cu mainile goale. Numai ca el fiind adult a si reusit, eu numai am incercat si am fost data la o parte . Si apoi iata-i pe amandoi, mama cu burta arsa, statea pe o patura in fata casei sub bolta de vita de vie, iar tata cu mainile amandoua bandajate deoarece si le arsese in timp ce o stingea pe mama.

 

Si apoi bunica dinspre mama care a venit si a stat la noi vreo doua luni, ca sa se poata vindeca amandoi pentru ca nici unul nu puteau sa faca nimic.

 

In acea perioada este foarte adevarat ca pe mine inca nu ma batea si avea chiar o slabiciune vis-a- vis de mine, insa eu nu am ramas mica, si m-am incapatanat si am crescut.

 

Si pe masura ce treceau anii lucrurile deveneau din ce in ce mai triste, mai dureroase, mai greu de suportat.

Imi aduc aminte cum tatal meu venea acasa in zilele de salariu. In afara faptului ca totdeauna era beat de nu se putea tine pe picioare, ne trezeam ca la poarta noastra opreau doua taxiuri,  din primul  cobora soferul cu palaria tatei tinuta ca un dar de mare pret (cu toate ca era cea mai banala palarie din cate vazusem pana atunci) iar din cel de-al doilea cobora soferul care il ajuta pe tata sa ajunga pana in casa.

 

Si nu odata se intampla ca mama trebuia sa plateasca ambele taxiuri pentru ca tata cheltuise tot  salariu pe bautura si pe femeile care si atunci erau dispuse sa animeze atmosfera prin  localuri pentru un pret bun. Iar tata era un tip darnic din fire, iar ele profitau din plin de darnicia lui, iar mama si eu sufeream.

 

Sufeream cumplit deoarece in afara ca nu aducea nici un ban in casa, mai era si extrem de agresiv fizic si verbal, nu avea niciodata o vorba buna pentru mine sau mama. Singurele momente in care ne simteam putin mai bine era atunci cand tata era treaz, insa asta se intampla atat de rar….

 

Atunci era incantator, facea mancare, ne povestea diverse lucruri sau ne invata altele, cateodata chiar ne ducea in parc, si atunci aveam grija sa nu il starnim cu vreun gest, cu vreun cuvant, cu ceva care putea sa-l tulbure si sa-i  schimbe starea.

 

Insa acele momente pot fi numarate pe degetele de la o mana, in toti cei 20 de ani cat am stat in casa parinteasca…

In toti acesti ani am fost cu tata si mama, o data la Teatrul Giulesti unde am vazut Muscata din fereastra de Victor Ion Popa, o piesa pe care nu am reusit sa o uit cu toate ca de atunci au trecut mai bine de 40 de ani…

 

Apoi am mai fost odata in Parcul Bazilescu unde a fost un spectacol de muzica populara, am mai fost odata in Herastrau, de un 1 Mai, si odata in Cismigiu si cam atat .  Ma mai lua cu el la pescuit, insa acolo mergeam doar eu, mama mergea  extrem de rar, iar atunci cand o facea totdeauna se intorcea plangand din cauza scandalurilor create de tata.

 

Apoi imi aduc aminte ca stiam cu precizie matematica, daca in ziua respectiva voi lua bataie de la el, dupa cum inchidea poarta casei. Avea un mod care ma anunta ca in acea zi totul este ok si nu voi fi pedepsita pentru nimic, avea un alt mod de a inchide poarta care ma anunta ca voi primi doar una doua palme, dar cel mai trist era cel de-al treilea mod care ma anunta, ca iar ma va batea de o saptamana, doua voi fi vanata peste tot corpul, asta in situatia in care nu zaceam concret dupa astfel de batai…

 

Va spuneam in articolul precedent ca tatal meu era electrician de lumina si forta, si lucra pe santierele patriei, la blocuri, scoli, gradinite, spitale etc…

Si in momentele cand probabil ca se plictisea s-a gandit  odata cu ce sa ma mai bata si atunci a impletit un pulan (adica un baston ca cel de politist) in patru muchii, negru, lung de vreo 40 de centimetri, care avea special confectionat un maner pentru a-l  putea  tine mai bine. Si incepand de atunci, asta fiind cam de la varsta mea de vreo 9 ani… aveam intalnire cu obiectul torturii mele cel putin de doua ori pe saptamana. Acum cand ma gandesc ma apuca asa o furie ca nu am avut curajul sa ma revolt, sa ma opun, sa ripostez, sa fac ceva sa ies din mizeria asta care mi-a distrus viata in cel mai concret mod.

 

Si pentru ca nu era suficient ca ma batea…o facea si intr-un mod inedit. Noi aveam acasa doua camere care erau unite de un antreu (un hol mai maricel), care cu toate ca avea usa cu geam catre curte, avea pe dinafara un oblon din scandura, pe care foarte rar il deschideau, deci in acest antreu era bezna indiferent ca era zi sau noapte. Si tata acolo ma tara de parul meu lung, care imi trecea lejer de talie, si vesnic trebuia sa fie impletit, ca altfel…iar aveam de-a face cu Mitica (asa il chema pe bastonul lui tata, arma lui de tortura facuta exclusiv pentru mine, cu mama avea alte tehnici si mijloace de tortura), unde, cu lumina stinsa, ma batea fara sa tina cont unde ma loveste.

 

Niciodata o sedinta de” terapie cu bastonul” nu dura mai putin de 15 minute, timp in care eu incercam din rasputeri sa-mi apar  fata, sa nu ma loveasca si sa ma sluteasca, sau Doamne Fereste sa ma lase oarba.

 

Cand obosea, pentru ca acesta era singurul motiv pentru care se oprea, eu deja eram lata cat podeaua, sangele imi siroia din nas sau te miri pe unde ma mai lovea si se julea pielea si sangeram, pielea  deja incepea sa se invineteasca, iar eu…abia mai respiram.

 

De cate ori imi aduc aminte de aceste lucruri, tot corpul ma doare, toata carnea se revolta si se crispeaza, ma apuca plansul, si o durere cumplita imi cuprinde sufletul. Aceasta stare nu o pot controla, nu ma pot impotrivi, asa simt si gata. Plang ce plang, sufar cat sufar…ma duc imi dau cu apa pe fata, pe piept acolo unde doare al dracului de tare, si incerc sa ma linistesc, oricum nu mai pot schimba nimic, toate acestea au existat aievea, fac parte din mine, din viata mea… nu le pot exclude, nu le pot ocoli, incat va trebui sa ma impac cu ele si sa convietuim respectandu-ne reciproc.

 

Mai am un lucru care ma tulbura ori de cate ori imi aduc aminte de el: mirosul amestecat al bauturii si al tigarii. Efectiv ma tulbur atat de mult incat am scris chiar un articol postat deja pe  site-ul meu cu titlul “Tutunul si alcoolul….de ce….NU!!!!”.

Nu spun ca cei care maine vor citi acest articol daca se intampla sa aibe aceste doua “pasiuni” se vor indrepta, sau vor trece de la o stare la alta imediat, insa stiu in mod cert ca nu ai cum, chiar nu ai cum sa treci mai departe fara sa incepi sa te intrebi: “Oare asa simt si cei dragi mie si nu o spun de teama de a nu intra in conflict cu mine?”. Poate macar un singur om va intelege ce simt cei din jurul sau atunci cand  ai un viciu sau mai multe. Oricum va recomand cu caldura acest articol, am pus in el toate trairile mele asa cum au fost ele la vremea respectiva si care nici dupa atatia ani nu s-au sters din memoria sufletului  si gandului meu.

 

Dar sa continuam. Ma batea fara nici o logica, fara motiv,  fara explicatii, pur si simplu asta era cred una din pasiunile dumisale. Cand incepusem sa mai cresc putin am avut odata tupeul, care m-a costat destul de scump de altfel, sa-l intreb de ce ma bate, ca nu am gresit nimic. Atunci a inceput sa ma injure atat de urat , incat sunt sigura ca toate retelele pe care ar trece aceasta informatie s-ar defecta, ar face scurt circuit.

Si a concluzionat: “Te bat preventiv…(injuratura) pentru ca sa iasa om din tine”. Asta era teoria lui ca, toti copii trebuie sa fie batuti ca sa iasa oameni din ei,  niciodata copii nu trebuiesc sarutati si iubiti decat in somn, ca altfel le cresc cornite si ti se urca in cap, si apoi nu te mai intelegi cu ei.

 

Si cu o singura exceptie pe care am mentionat-o in articolul mentionat mai sus, tatal meu nu m-a imbratisat absolut niciodata, nu m-a apreciat niciodata in prezenta mea, (in schimb la toata lumea se lauda, ce nevasta si ce fiica frumoase si nemaipomenite are el).

 

Nici o alta femeie nu avea calitatile mamei sau ale mele dar asta numai in lipsa noastra. Toata lumea ne intreba, cand mai faceam cateodata imprudenta sa spunem altora, despre suferinta noastra: “Cum sa se poarte asa cu voi, ca daca il auzi cum vorbeste despre voi ramai masca”.

 

Imi aduc aminte ca in clasa a 5a am participat la un concurs de desene, la scoala la care invatam. Doamna profesoara ne-a luat cate 3 lucrari  elevilor pe care le  considera dumneaiei ca  fiind sugestive pentru un astfel de concurs.

 

Erau lucrari facute in ora de desen nu lucrari pregatite pentru un concurs. Cred ca dupa vreo luna a venit doamna profesoara in clasa si a zis ca are sa ne dea o veste. Toti eram numai ochi si urechi.

 

Doamna profesoara inainte de a citi lista ne-a anuntat ca trei dintre copii scolii noastre au fost premiati pe tara la desen si vor pleca pentru doua saptamani si jumatate in tabara la Homorod Bai.

 

Eu care toata viata mea am incercat sa fac lucrurile cat mai bine cu putinta, insa am avut si o modestie inascuta, stateam cuminte in banca, stiind ca, in nici un caz eu nu pot fi printre castigatori. Insa Dumnezeu nu decisese asa, el avea alte planuri pentru mine. Si doamna a inceput sa spuna numele copiilor care urmau sa plece in vacanta mare in acesta tabara.

 

A citi numele primului coleg, Marius…un coleg introvertit, retras in sine dar cu un fin simt  al culorii, o alta colega dintr-o  clasa paralela cu a mea. Mirela, o fata care exploda de energie, care era intr-o permanenta miscare si greu putea fi stapanita de profesori sa stea locului chiar si in timpul orelor, iar apoi am auzit clar si raspicat numele Istudor Neluta, este cea care a avut una dintre cele mai apreciate lucrari participante la acest concurs.

 

Ma uitam ca o tampita…si ma intrebam, “ oare de ce nu se ridica cea strigata, de ce … nu raspunde chemarii doamnei profesoare?”. Dupa cateva momente timp in care creierul meu cred ca refuza sa creada ceea ce auzise si tot asteptam sa se ridice cineva in picioare…doamna profesoara s-a apropiat de mine si foarte afectuoasa m-a intrebat:” Neluta de ce nu te ridici in picioare, sa te putem felicita pentru munca ta?”.

 

Abia atunci am inteles ca auzisem bine si acel nume era numele meu. M-am ridicat incet de parca cele mai mari poveri atarnau de umerii mei micuti de fetita de clasa a 5a.

 

Creierul meu nu reusea sa proceseze, nu reusea sa inteleaga, sau nu era pregatit sa inteleaga cele auzite in acel moment.

 

M-am ridicat si dintr-o data toata clasa la unison a inceput sa se agite si care mai de care sa-mi sara in brate si sa ma felicite, prima fiind chiar doamna profesoara, care m-a tinut cateva momente la pieptul sau simtind clar nedumerirea si stanjeneala mea. M-a mangaiat apoi pe obraz si a zis clar si raspicat: “Neluta esti o castigatoare, esti o fata minunata, nu trebuie sa te temi de nimic. Esti puternica si soarele va straluci in viata ta!”. Am inceput sa plang usor, gandindu-ma ca eu nu voi ajunge in aceasta tabara. Stiam opinia tatalui meu despre acest subiect si deci nu indrazneam sa visez, nu imi ingaduiam sa fiu fericita. Doamna profesoara m-a mai tinut cateva clipe la pieptul sau, dupa care s-a dat la o parte sa-i lase pe colegi sa ma imbratiseze si sa ma felicite pentru succesul repurtat.

 

Seara acasa le-am spus parintilor mei despre bucuria mea.

Mama s-a uitat la mine si intr-un fel dispretuitor mi-a zis:

“La desen ai zis? Pai orice prost stie sa mazgaleasca. Daca te premia la soala aia a ta, la romana sau matematica era ceva dar asa… pune mana si invata nu mai pierde vremea cu mazgaleli”.

 

Iar tata, tata…s-a uitat la mine de parca atunci ma vazuse pentru prima oara, s-a gandit cateva momente dupa care destul de nervos a decretat: “ Stii ceva? La mine sa nu vii cu din astea. Pictorita, auzi la ea pictorita, pai tu nu stii ca pictorite se fac numai curvele? Are drepatate mata in loc sa inveti, tu pierzi timpul cu prostii?”.

 

Nici unul si nici celalalt nu a considerat ca trebuie sa fiu felicitata, doar eram premiata la faza pe tara, adica eram unul dintre copii cu talent, din toata aceasta micuta tara.

 

Nici nu am mai indraznit sa spun continuarea, aceea ca in mod normal ar trebui sa plec si in tabara.  Am plecat capul in pamant si m-am dus in camera mea unde am plans, am plans infundat pana am adormit….trista de respingerea parintilor mei, trista ca … nu au avut macar o vorba buna pentru mine.

Trista ca eram pusa la Stalpul Infamiei de proprii mei parinti, care nu vedeau in mine un potential pictor, arhitect, designer, chiar si un amarat de desenator tehnic… nimic din toate astea.

 

Pentru ei eram o rusine, o rusine pentru ca atatia oameni au considerat ca am talent si ca pot sa potentez acest talent prin studiu in acest domeniu.

 

A doua zi la scoala doamna profesoara de desen m-a intrebat ce au zis parintii mei de performanta mea. Eu incurcata, nu stiam ce sa spun, nu stiam cum sa reactionez, nu stiam cum sa ma dezvinovatesc ca sunt acolo intre cei mai buni copii din tara.  Am pus capul in pamant si am inceput sa plang. Nimeni din toata scoala nu stia viata mea de acasa. Nimeni nu stia de ce lipsesc cand lipsesc, de ce sunt vanata cand sunt vanata, de ce sunt plansa cand se vedea acest lucru de la o posta. Imi era rusine sa spun aceste lucruri, imi era rusine ca nu sunt un copil cuminte si trebuie ca tatal meu sa ma bata aproape zilnic sa scoata om din mine.

 

Cu toate ca aveam grija sa nu gresesc, aveam grija sa nu fac lucruri care stiam ca nu le plac parintilor mei, incercam sa fiu un copil bun si cuminte, insa nu stiu cum se face ca si intr-un caz si in altul tot mancam bataie. Si ce bataie. Tata mereu se lauda la toata lumea ca: “Bataia este rupta din Rai” si ca numai asa poti sa scoti om dintr-un copil rau si neascultator, cum  eram eu. Voi scrie candva un articol in care sa va spun  cam ce gen de “mari greseli” faceam eu ca si copil.

 

Doamna profesoara vazandu-mi stanjeneala m-a luat de mana si a mers cu mine unde intr-un colt foarte retras in apropierea cancelariei, acolo unde copii nu veneau aproape deloc  si mereu era mai liniste ca in alte locuri  din scoala.

 

“Neluta i-a spune tu ce te framanta?” imi spuse doamna profesoara de desen cand am ajuns in acel loc. In acel moment doream sa se dechida pamantul si sa ma inghita decat sa spun tragedia prin care trec eu zilnic. Am inceput sa plang in hohote, si pret de cateva minute bune nu am reusit sa ma opresc, cu toate cuvintele frumoase pe care doamna profesoara mi le spunea, in speranta ca ma va putea linisti in vreun fel.

 

S-a intamplat ca in acel moment sa treaca pe acolo si doamna diriginta a clasei mele, care vazandu-ma plangand s-a apropiat ingrijorata si s-a interesat ce se intampla cu mine.

 

Dupa ce am reusit sa ma linistesc oarecum, nu am avut incotro si am povestit toate cele prin care trec eu zilnic, si bataile si jignirile, si faptul ca in loc sa fiu felicitata pentru performanta la acest concurs fusesem pusa la Stralpul Infamiei ca ultima dintre cele mai periculoase infractoare.

 

Amandoua au ramas mute,  mute de consternare, si de-a dreptul ingrijorate ca nu au stiut pana acum ce viata am eu in viata mea de  familie.

 

Le-am spus tot asa cu cuvintele mele de copil de clasa a 5a, cu fricile si ingrijorarile mele, ca daca va afla tata iar voi lua bataie. 

 

Acestea au promis, ca eu voi merge in mod sigur in acesta tabara, cu acceptul tatalui si al mamei mele. Ca este dreptul meu castigat prin munca si talentul meu inascut (avand in vedere ca nu faceam nici o altfel de pregatire in afara de orele obligatorii de desen din programa scolara).

 

A doua zi dupa amiaza, ne-am trezit cu dansele la poarta casei noastre, moment in care eu am inlemnit de frica si de spaima ca iar voi fi crunt batuta ca spun ce se intampla la noi in casa.

 

A iesit mama la poarta si crezand ca doamnele profesoare au venit sa se planga de mine, ca cine stie ce traznaie am facut pe la scoala, le-a invitat in curte sa poata sa auda si tata ce copil “minunat “ are si cum il face de rasul scolii.

 

Doamnele profesoare, dupa ce s-au asezat confortabil pe doua scaune aduse de tatal meu in mare graba le-au explicat despre ce este vorba. Cum sunt ele de incantate ca un numar de 3 elevi ai scolii au ajuns in faza pe tara la desen, ca drept premiu, in afara unui spectacol care va avea loc in duminica imediat urmatoare la Teatrul Tandarica din centrul Bucurestiului, de langa Spitalul de Ochi.

 

Si mama si tata au ramas muti de uimire, cand au auzit motivul, pentru care aceste doamne au venit la noi acasa, si pentru ca nu degeaba erau doamnele mele profesoare, si pentru ca in mod cert nu voiau sa-mi faca un rau si mai mare, le-a spus parintilor mei ca au decis ca ele sa mearga sa anunte parinti de victoria copiilor.

 

Tata care daca voia putea fi cel mai seducator, si mai amabil om de pe pamant, a avut o reactie cat se poate de teatrala.

 

A inceput prin a se lauda ca el stie ce copil special a crescut, ca daca nu era el sa se ocupe de mine, nu as fi ajuns sa fiu premiata…si bla, bla, bla… de credeai ca este cel mai minunat om de pe lume.

 

Puteai sa crezi ca niciodata nu ma batuse de zacusem zile intregi, si ca niciodata nu ma jignise ca sunt cea mai rea, ca nu exista alta fata mai rea ca mine, ca intr-o zi ma va dezbraca in pielea goala si ma va da afara pe poarta, sa ma duc unde voi vedea cu ochii, sau si mai rau amenintarile ca ii va chema pe cei de la scoala  de corectie pentru a ma duce acolo, ca el nu se mai poate intelege cu mine.  

 

Apoi daca nu stiai ce se petrece in acea casa, nu ai fi crezut daca ti se spunea, cum ma punea ore intregi in genunchi pe coji de nuca, sau pe boabe de porumb, care imi intrau in carne, de-mi sangerau genunchii zile intregi, sau zilele cand ma dezbraca de tot si ma lega la modul cel mai concret de ciresul din gradina, cu mainile in sus, astfel incat trebuia sa stau numai pe varfurile picioarelor pentru ca altfel simteam ca mi se rup incheieturile mainilor.

 

In  acele zile imi aduc aminte cat de rusinata eram, deoarece in spatele casei noastre  statea o familie care avea doi baieti, unul cu doi ani mai mare ca mine iar celalat, mai mic cu doi ani decat mine, iar acestia la inceput se amuzau ca ma vedeau goala agatata de cires, dar vazand ca nu eram dezlegata ore intregi de acolo li se facea mila de mine si se duceau la mama lor plangand rugand-o sa ma ajute. 

 

Tanti Silvia (Dumnezeu sa o odihneasca),  era singura din toti cunoscutii familiei noastre care reusea absolut totdeauna sa ma scoata din mainile tatalui meu. Apoi cand venea tanti Silvia, care era o femeie absolut speciala, o femeie cu un suflet bun, care ii placea sa se bucure de noi toti copii din cartier, care ne facea gogosi, sau prajituri si ne impartea tuturor pe saturate, si apoi cand venea ea in curtea noastra, tata nu mai avea sorti de izbanda. Asa de rau il certa si asa de rau se burzuluia la el incat tata totdeauna pierdea orice drept la replica.

 

 Intra tanti Silvia si nu se oprea decat langa cires, de unde ma dezlega si ma ajuta sa ma imbrac, sub privirile admirative ale copiilor sai, care plangeau de mila mea, si care o incurajau printre gard. Si nu odata s-a intamplat sa fiu salvata de prietenii mei de atunci Mani si Sorin care imediat ce auzeau ca tata iar ma bate sau ma pedepseste o trimitea pe tanti Silvia sa ma scape din mainile lui.  

 

Asta era valabil numai in cazul in care aceste pedepse se intamplau in curtea casei,  unde prietenii mei ma puteau vedea, in cazul in care tata ma baga la camera de tortura..lucrurile se schimbau, de acolo nu ma putea  salva nimeni, niciodata. Mama nu indraznea deoarece si ea era destul de chinuita de tata, iar alcineva nu ma auzea.

 

Dar hai ne-am intins la vorba si nu am terminat ce s-a intamplat cu doamnele profesoare. L-au ascultat pe tata cu tot ce se lauda ca facuse, ele stiind in ce fel facuse acest lucru, si i-au comunicat ca drept premiu pentru toti copii cu astfel de talente, s-a organizat o tabara de 2 saptamani si jumatate in statiunea Homorod Bai.

 

Tata a ramas  cu gura cascata cateva minute, nu se astepta la asa ceva, dupa care dupa ce s-a foit cateva minute pe scaunul pe care statea a spus destul de ferm: “Doamnelor imi pare rau dar Neluta nu va pleca nicaieri in acesta vacanta!” , doamnele profesoare poate daca nu ar fi stiut toate cate le patimesc s-ar fi lasat impresionate de fermitatea tatalui meu.

 

Insa ele au continuat sa le explice parintilor mei,  ca nu au dreptul ,sa nu ma lase in acesta tabara, ca eu am muncit, ca am depus un efort si deci voi merge alturi de colegii mei in tabara. Aceste discutii contradictorii au durat vreo trei ore in care doamnele nu se lasau deloc duse din curtea noastra. Pana nu au primit promisiunea ferma a tatalui meu ca ma va lasa in  tabara nici nu s-au clintit de pe scaune.

 

 Va urma!

taxi_26_martie_taxi_87503900

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *