Dragii mei prieteni, dragii mei cititori…se pare ca Dumnezeu a decis ca vrea sa ma salute doar in miez de noapte, cand totul este pace si liniste, cand totul este armonie si dragoste neconditionata!

Este ora 2,30…, noaptea bineinteles, incerc sa adorm… de vreo doua ore…ok daca Dumnezeu insista sa ma salute… cum a-ti si uitat??? Pai… vorbim de acel minunat citat al lui Neale Donald Walsh: “Ideile sunt Dumnezeu care te saluta. Nu lasa niciodata sa treaca una pe langa tine, sau sa alunece neobservata!” Ei si daca El a dorit sa ma ridic din pat si sa ma apuc de scris, eu, ce era sa fac, sa ma impotrivesc??? Fereasca Dumnezeu…apoi ce fel de soldat disciplinat mai sunt eu in fata Lui!!! Asa ca iata-ma in fata laptopului, scriind, deoarece se spune ca, asa ii sta bine… calatorului cu drumul, scriitorului cu scrisul si copilului cu somnul! Oamenii mari, care au ceva de spus, de impartasit, de sfatuit…apoi sa faca bine sa o faca…sa lase somnul, ca slava Domnului vom avea tot timpul in lumea de apoi sa dormim…pe indelete…o vesnicie.

Dar hai sa purcedem la drum…ca parca asa spuneam…nu??? Pe parcursul atator ani de cand lucrez, cele mai frecvente suferinte sufletesti ale pacientilor mei sunt, intr-o ordine aleatorie: dezamagirea, indiferenta, lipsa iubirii, singuratatea, lipsa aprecierii din partea celor dragi, teama de abandon, teama de o confruntare directa cu partenerul, partenera sau alte persoane, teama de necunoscut, vinovatia insotita de multe ori de autocrtitica, frica de consecinte…si lista ar putea continua la infinit.
In articolul precedent https://www.franturidesuflet.ro/nevoia-de-afectiune-apreciere-si-iubire/ , va vorbeam despre aceste suferinte si consecintele lor, de aceea cred ca ar trebui sa aprofundez putin acest subiect, mai ales ca acum in perioada sarbatorilor, aceste suferinte sunt mult, mult mai pregnante ca in cursul anului, cand oamenii sunt implicati in diverse activitati de la locul de munca si din viata de zi cu zi. Am observant ca in perioadele de sarbatori, in care oamenii, petrec mai mult timp cu ei insisi, suferintele capata aspecte de foarte multe ori extrem de grave, ducand nu odata la cazuri de suicid. S-a constatat ca numarul celor care apeleaza la aceasta solutie extrema pentru rezolvarea depresilor cauzate de factorii mentionati mai sus, dar si de alti factori (medicamente, boli incurabile, tulburari ale secretiilor hormonale, dezechilibre chimice, infectii, saracia si dificultatile familiale, pierderea unei persoane dragi prin deces, consumul de alcool, tigari si droguri, presiunea exercitata asupra copiilor si adolescentilor, menopauza, etc) este in continua crestere. Dar, ce este si mai grav, creste simtitor numarul tinerilor care apeleaza la aceasta forma de iesire din impas.

Intr-o statistica din perioada 2000 – 2004 numarul anual de sinucideri era de 786 000 persoane (inca nu exista o statistica actualizata).
35/100 000 bărbaţi şi 19/100 000 femei este raportul maxim de suicid în Europa, înregistrat în Danemarca. Depăşeşte cu mult numărul victimelor din accidentele auto (care, între noi fie vorba, pot masca multe alte tentative de sinucidere reuşite sau eşuate).
Pe plan mondial, sinuciderea este cauza principală de moarte în rândul populaţiei cu vârste între 15 şi 20 de ani.
Rata sinuciderilor este dublă în rândul şomerilor, decât în restul populaţiei.

In toti acesti ani de cand lucrez ca terapeut, am avut numeroase cazuri de persoane care aveau astfel de ganduri. Am satisfactia ca Dumnezeu, mi-a daruit un talant deosebit, care se numeste grija pentru binele semenilor mei, astfel incat totdeauna am gasit solutia optima, benefica si necesara fiecarui pacient, incat sa-l scot din acea stare in care se afla. Aici imi aduc aminte de o tanara de vreo 15 ani care se indragostise de un coleg de scoala. Urmare a acestei stari normale si firesti, in viata fiecaruia dintre noi, fata a avut o scadere a atentiei la orele de curs, si deci si a notelor primite.

De aici, au aparut grijile parintilor, ca fiica lor numai este prima din clasa. Si firesc au inceput discutiile care apoi s-au transformat in scandaluri…si apoi in mare drama ca fiica numai ia note doar de 10 si isi permite sa ia si note de 9, 8 sau chiar 7. Aceasta confruntandu-se cu doua probleme in acelasi timp, una generand-o pe cealalta…i-a incoltit idea ca numai murind va reusi sa solutioneze problema aparuta. Numai ca Dumnezeu, care ne poarta fiecaruia de grija, avea alte planuri cu aceasta si sa intamplat sa imi devina pacienta. Initial nici macar nu vorbea cu mine…considerand, din cauza varstei mele ca eu sunt de partea parintilor, deci un posibil agresor.

Si iata-ma in fata unei tinere de 15 ani dandu-mi examenul vietii mele in rabdare, intelegere, calm, dar mai ales hotararea si perseverenta, de a nu o lasa sa faca ceea ce banuiam ca-i bantuie prin cap, mai ales ca aveam informatii de la o colega de-a sa, ca este decisa sa faca acest pas. Dupa primele doua sedinte, timp in care am povestit lucruri, am facut glume si am spus bancuri…am facut terapie si in final am facut-o sa lase garda jos…am ajuns la sufletul sau…si astfel mi-a marturisit ce avea in plan. Am intrebat-o ce a facut-o sa ia aceasta decizie si mi-a raspuns imediat ca lipsa de intelegere a parintilor, dar mai ales discutiile interminabile cu acestia, au facut-o sa creada ca parintii nu o iubesc, ca vor doar sa se laude cu ea…cat de buna este la scoala…si in aceste conditii prefera sa moara decat sa mai traiasca o astfel de viata. Usor, usor…dar si cu ajutorul parintilor care o divinizau (lucru care nu este bun in nici o situatie, putem iubi insa nu-l divinizam decat pe Dumnezeu), am reusit sa ii demonstram cat de mult era iubita si ca acestia in ciuda faptului ca nu au stiut sa-i demonstreze cat de mult o iubeau, nu doreau decat sa o vada fericita si realizata ca om. Acum este la randul sau mama, la fel de grijulie ca si mama sa, este casatorita ca baiatul visurilor ei, care s-a dovedit a fi un baiat minunat.

Imi aduc aminte acum, de vremea cand eu eram copila si la mine pe strada locuia o familie care nu aveau decat o singura fata. Aceasta familie era una dintre familiile instarite de pe strada noastra, cu o casa mare si frumoasa, cu o curte plina de trandafiri si flori de toate culorile, cu leagan facut special pentru fiica lor, cu televizor, cu baie si cu tot confortul. De ce fac aceste precizari? Simplu, pe strada noastra, puteai sa numeri pe degetele de la o mana familiile instarite, restul, fiind familii modeste, familii care nu isi permiteau sa-si faca o baie cu toate cele necesare, nu aveau televizoare, iar curtile fusesera impartite la cate doua familii, pe motiv ca nu aveau posibilitati materiale sa cumpere tot terenul de 500 mp. Nu aveau posibilitatea sa-si construiasca o casa mare si frumoasa, si se multumeau ca au o casuta a lor, unde sa-si creasca copii, fara a fi nevoiti sa se tot mute cu chirie.

Deci, aceasta fata, era cu vreo doi ani mai mare ca mine, era foarte frumoasa, inalta de peste 1,80, aproximez ca nu avea mai mult d 65 kg, bine proportionata, cu o fata ovala spre rotunda, cu niste ochi superbi de un albastru aproape ireal, cu un par castaniu inchis foarte aproape de negru, cu niste buze frumos conturate, care erau atat de rumene incat credeai ca se da cu ruj, insa aceasta nu o facea. Recunosc ca la vremea aceea ma consideram ratusca cea urata, in primul rand ca mi se parea ca sunt tare urata (acum uitandu-ma la fotografiile din vremea respectiva…observ ca nu era asa cum prcepeam eu lucrurile), in cel de-al doilea pentru ca eu nu aveam rochite frumoase asa cum avea ea.

Eram saraca si in ciuda faptului ca mama facea croitorie si aveam multe rochite, toate erau facute din material de proasta calitate, chiar daca erau frumos croite si cusute, se vedea de la o posta saracia. Iar daca faceai iprudenta si imi priveai incaltarile…sigur ai fi constatat ca sunt o fetita saraca. Deci revenind la ea, la vecina noastra, la vremea respectiva era prin clasa a 10-a, era premianta clasei si era extrem de apreciata pentru multele sale calitati, la mai multe discipline de invatamant.

S-a intamplat ca s-a indragostit de un baiat de la noi de pe strada, baiat frumos insa mai zvapaiat, mai rebel si putem spune chiar obraznic in anume circumstante, lucru care l-a costat cam un an de scoala de corectie. Erau doi frati, crescuti doar de mama, tatal lor murind cand ei erau foarte mici, iar mama vazand ca fiul cel mic este mai rebel si nu-l poate struni asa cum isi doreste orice mama, l-a dat la scoala de corectie sperand ca astfel sa faca om din el. Acesta era mai mare decat vecina mea cu vreo doi ani, iar cand a revenit din scoala aceea de corectie, nu era mai cuminte, dimpotriva, imprumutase multe din obiceiurile celor de acolo, si deci cam toata lumea il ocolea. Numai ca vecina mea, i-a vazut si partea, pe care nimeni nu avusese curiozitatea sa o vada. Era un baiat sensibil, tandru, afectuos daca reuseai sa-i castigi prietenia, iar ea o facuse, insa in acelasi timp se si indragostise de el nebuneste. Stia ca este un baiat special, iar atitudinea lui era de fapt modul lui de a se revolta pe faptul ca i-a murit tatal, ca mama era grav bolnava si totusi muncea sa-i intretina pe ei, ca erau zile in care aceasta nu manca sa poata avea ei suficienta mancare. Toate acestea dar mai ales faptul ca nimanui nu-i pasa cu adevarat de ce este el atat de rebel…il inraisera pe zi ce trecuse.

O buna bucata de vreme au reusit sa ascunda relatia lor de iubire, insa asa cum se intampla uneori, oamenii in loc sa-si vada de treaba lor, au facut ce stiu ei mai bine. Au inceput sa cleveteasca pe la colturi, pana cand au aflat si parintii fetei. In acea perioada tatal sau era extrem de bolnav. Primind si aceasta veste, dar mai ales nefiind de acord cu aceasta relatie nepotrivita din punctual lor de vedere, boala s-a agravat si in scurt timp a si murit. Astfel au ramas mama si fiica…fara un sprijin moral dar nici financiar. Mama mai severa decat tatal care fusese mult mai intelegator, care probabil ca in final ar fi acceptat ca fiica sa fie fericita, indiferent de mediul din care provenea baiatul, a inceput sa o pedepseasca pe fiica sa, nu o data incuindu-i dulapul cu haine astfel incat aceasta sa numai poata pleca sa se intalneasca cu omul pe care il iubea atat de mult. Ba la un moment dat, a trecut la pedepse fizice, cu convingerea ca astfel va reusi sa-i desparta. Luni de zile aceasta fata a suferit momente de umilinta groaznica, luni de zile a fost batuta, pedepsita, certata, apostrofata, doar pentru a o convinge sa renunte la el. Insa sentimentele lor erau mult prea profunde, incat sa renunte unul la altul atat de usor.

Dupa cum va aduceti aminte din articolul https://www.franturidesuflet.ro/cand-palaria-vine-intr-un-taxi-si-proprietarul-in-cel-de-al-doilea/#more-403 in care va povesteam ca strada noastra se termina in liniile de tren care merg in toate directiile din Romania, plecand din Gara de Nord, stiti deja de cate ori parintii mei au incercat sa se sinucida mergand in fata trenurilor care treceau pe acolo, din ora in ora. Si iata ca, daca parintii mei nu au reusit niciodata sa-si finalizeze intentiile suicidale, aceasta tanara care iubea atat de mult, a reusit spre durerea si nefericirea noastra a tuturor celor din jur, sa faca acest lucru.

Imi mai aduc aminte ca in spirit de afront, la adresa mamei, care nu o lasa sa vorbeasca cu noi copii de pe strada, care asa cum v-am spus eram copii saraci, in ultimul ei an de viata, ne-a invitat de mai multe ori pe toti la ea acasa, in lipsa mamei sale. Doamne si ce casa frumoasa…era pentru noi …si ce de bunatati ne asteptau acolo, de cate ori ne chema la ea, si cate sucuri si fructe nu am mancat in acea casa. Si ce este interesant, parea a fi fericita cand era impreuna cu noi, ne povestea diverse lucruri, ne dadea carti sa citim, (acolo am vazut prima biblioteca din casa cuiva), ne lasa sa ne jucam cu colectia ei de papusi care erau asezate cu grija in vitrina din sufragerie.

Auzi sufragerie, in conditiile in care noi abia aveam doua camere in care locuiam, si acelea destul de mici, da…sufragerie de adevaratelea…cu masa mare si sase scaune de jur imprejur… cu covoare persane…cand la noi inca mai tronau falnice presuri tesute de bunica in razboiul de tesut, din resturi de materiale taiate fasii si inadite sa se faca un mare ghem din care de tesea. Apoi baia…baia era ceva cu totul special…noi care mergeam si ziua si noaptea la WC-ul din curte, indiferent ca era vara sau iarna… Asa ca de cate ori mergeam acolo, fiecare se ducea de mai multe ori la baie, numai de dragul de a se holba la minunatia de wc unde se tragea apa si nu mirosea urat, ca la noi acasa.

Deci aceasta, a tot incercat sa o faca pe mama sa, sa inteleaga ca il iubeste cu adevarat pe acel baiat, dar mai ales ca nu intentioneaza sa renunte la el, sub nici o forma, insa aceasta s-a incapatanat sa-si impuna punctul de vedere in cele mai ciudate moduri. Astfel ca dupa un an de la moartea tatalui sau…intr-o zi dupa ce a venit de la scoala, s-a schimbat, a mancat, a luat cartile pe care le imprumutase de la biblioteca din cartier si a plecat sa le predea. A trecut pe la casa iubitului sau si… ghinion nu l-a gasit acasa (poate ca asa ii era scris, deoarece daca ar fi fost acasa sunt singura ca deznodamantul ar fi fost total altul), s-a dus la biblioteca, a dat cartile si nu a mai cerut altele, a trecut si a cumparat o garoafa rosie…si in drumul sau catre casa s-a mai oprit inca odata la casa baiatului, care inca nu se intorsese din oras. A pus garoafa si o scrisoare superba de dragoste in poarta casei si luandu-o pe o alta strada s-a dus direct la sina de tren.

S-a asezat sub o pasarela din apropierea strazii nostre si a asteptat trenul care venea zilnic la acea ora, cu calm, dar mai ales cu privirea catre tren, parca rugandu-l sa vina mai repede. Doamna acar, care se ocupa de macazul din zona, si care statea intr-o ghereta din apropiere, a vazut-o, insa nici o secunda nu a realizat ca aceasta asteapta trenul si nu se va da la o parte. Nu a avut nici o singura reactie de aparare, nici una, pur si simplu parca voia sa imbratiseze locomotiva care ii aducea pacea si linistea dupa atata zbucium. Degeaba s-a mai lamentat mama sa…degeaba a mai plans…raul fusese facut. La exact un an de la moartea sotului, fiica pleca sa-l intalneasca pe acesta intr-o alta lume. Ziua in care a fost inmormantata a fost o zi de sfarsit de februarie…cu un viscol cumplit, cu lapovita si ninsoare care alternau, care ne biciuiau fata…ca si cand vecina noastra ar fi strigat dupa ajutorul care numai venea odata, sa o scoata din bratele mortii.

Ma veti intreba de baiat…In ziua inmormantarii nu a fost lasat de mama fetei, sa se apropie de cosciug, fiind considerat singurul vinovat de drama fetei, insa dupa ce toti au plecat…acesta a ramas pana noaptea tarziu langa mormantul ei impietrit de durere. Chiar de a doua zi, acesta a plecat de pe strada noastra…la inceput el singur, dupa care l-au urmat mama si fratele mai mare. Nu v-am povestit aceasta intamplare pentru a va intrista, Fereasca Dumnezeu, ci pentru a va face sa va cutremurati si altadata cand veti vrea sa va impuneti neaparat punctual de vedere, orgoliul sau cum s-o fi chemand el…puneti-va in papucii celui pe care il rastigniti cu dorintele voastre, care uneori nu corespund dorintelor celorlalti. Astfel veti evita evenimente de acest fel, mai ales ca asa cum arata statisticile tinerii sunt mult mai predispusi la gesturi necugetate suficient.

Va voi mai retine atentia cu un caz, care observ ca este de departe cel mai intalnit in randul pacientilor mei. DEZAMAGIREA, este cea mai des intalnita suferinta in randurile femeilor dar si ale barbatilor deopotriva. Diferenta este ca femeile se manifesta si sufera mult mai profund, deoarece femeile nu-si ascund starea, sau nu incearca sa o atenueze prin alcool, tigari sau droguri. Barbatii in schimb…se apuca de bautura, unii atunci incep sa fumeze pentru prima oara si chiar sa se drogheze, iar altii mai putini la numar cauta vindecarea in bratele altei femei. Aceasta de foarte multe ori este la randul ei dezamagita de acest barbat, pentru ca o va parasi in scurt timp, din cauza comparatiei intre cele doua, si a faptului ca aceasta nu se va putea ridica la nivelul fostei..si deci…nu merita sa stea langa el.

Aceasta pacienta, fiind singura, divortata, fara copii, iata cum intr-o anume conjunctura s-a indragostit de un barbat. Acesta era exact ce isi dorise femeia toata viata sa. Era un barbat cu un debit verbal de invidiat, un barbat inteligent, pus vesnic pe glume, in fata caruia putea sa rada cu pofta, sa se bucure de viata si de frumusetile ei, sa fie cu adevarat fericita. Ghinionul, a facut ca acestia sa locuiasca in orase diferite, iar distanta dintre ei sa nu fie prea mica…

Cei peste 300 de km dintre ei, facea aproape imposibila intalnirea lor prea des. Amandoi aveau cate un loc de munca, in orasul in care locuiau, fiecare avea casa lui, rostul lui, ca sa nu mai vorbim de tabieturi, principii si mod de a fi destul de voluntar in ambele cazuri. La inceput totul indica faptul, ca relatia lor va fi una de succes. Neputand sa se iantalneasca prea des, vorbeau zilnic la telefon, ore in sir. Isi depanau amintiri, isi povesteau lucruri din viata lor sau a cunoscutilor lor, spuneau bancuri, dar mai ales nu uitau sa-si declare dragostea unul fata de altul. Dupa o perioada de timp, dupa ce se intalnisera de cateva ori, deja isi faceau planuri de viitor, cu toate ca barbatul, sustinea sus si tare ca el nu crede in institutia casatoriei, fapt pentru care nici nu “inmatriculase” vreo femeie (din multele femei care trecusera rand pe rand prin vata lui). Fiecare incerca sa-i gaseasca celuilalt un loc de munca, pentru a se muta acolo unde ar fi avut amandoi un loc de munca.

Insa probabil, ca astrele nu erau de acord cu ei si nici unul nu a gasit ceva convenabil pentru celalalt. Asa cum va spuneam barbatul avusese foarte multe relatii, care nu functionasera si in ciuda faptului ca avea in jur de 40 de ani, era inca singur. Pacienta mea nici o secunda nu s-a gandit ca, poate si acesta avusese niste defecte, pe care predecesoarele ei nu le acceptasera. Acest barbat, cu toate cu nu era de o frumusete izbitoare, era totusi un barbat sarmant, care o cucerise prin felul sau de a fi, dar mai ales prin modul in care stia sa povesteasca lucruri. Iar promisiunile pe care i le facuse, erau atat de imbietoare, incat aceasta nu s-a gandit nici o clipa ca acest om este posibil sa o minta. Daca la inceput durata convorbirilor telefonice era de nopti intregi si ore in timpul zilei, treptat acestea au inceput incet, incet sa scada, ca timp dar si ca intensitate a emotiilor transmise.

Totdeauna cel care incheia discutia era el. Ba ca este foarte obosit, ba ca nu se simte bine, ba ca merge in vizita la frati, ba ca l-a chemat un prieten, ba ca a avut de lucru si nu a putut sa sune. Interesant este ca acesta de cate ori spunea ca are ceva de facut, se intampla ca in acelasi timp sa fie activ si pe Fb. La inceput pacienta mea l-a crezut, ca a cautat o piesa pentru o masina, ca a cautat nu stiu ce medicament…si minciunile continuau lejer fara ca aceasta sa banuiasca macar cu cata nonsalanta este mintita.

Insa in timp…convorbirile lor…au inceput sa fie aproape inexistente, cu toate ca atunci cand vorbeau, acesta o asigura ca o iubeste si nimic intre ei nu s-a schimbat. Dar asa cum suntem noi femeile construite, mai mult pe parte intuitiv- emotionala, nici pacienta mea nu facea exceptie si in timp a inceput sa isi reaminteasca lucruri, care nu concordau, care nu se potriveau, care nu se legau intre ele. Si a inceput sa fie mai atenta. Astfel si-a dat seama ca iubitul ei, are deja alte planuri, in care ea numai avea nici un loc, in care era pastrata probabil pe post de manta de vreme rea. Nimic din ce facea sau spunea aceasta numai era pe placul lui, care in timp isi luase tupeul sa-i inchida telefonul in nas, sub pretextul ca nu vrea sa se certe cu aceasta. Si daca l-ar fi inchis, tot nu era foarte grav, insa in timp a inceput sa-l blocheze pentru apelurile ei…pentru ca nu cumva aceasta sa-si ia dreptul de a-l suna si a-l intreba, ce…, dar mai ales de ce se comporta astfel cu ea. Dupa o astfel de discutie, pacienta mea a avut curiozitatea sa intre pe contul lui sa vada ce a mai aparut nou in peisaj, care bineinteles ca era plin doar de femei, exceptie facand vreo doi barbati, cu care iubitul sau, avea diverse afaceri. Si stupoare… aparuse in lista o alta femeie de care aceasta nu avea habar, care nici mai mult nici mai putin ii declara iubitului sau ca acesta este ingerul ei pazitor. Interesant ca aceasta postase informatia ca este intr-o relatie, exact in perioada in care relatia pacientei mele incepuse sa se dilueze.

Abia atunci a inteles tot ce se intampla in viata ei. Abia atunci a realizat ca toata acea perioada nu fusese decat o minciuna sfruntata, un biet balon de sapun, care, ca toate baloanele se sparsese, si lasase in urma, multa foarte multa suferinta. Era atat de dezamagita, era atat de trista, ca se lasase mintita cu atata nonsalanta incat lacrimile apareau spontan in ochii sai, ori de cate ori incerca sa-mi povesteasca ce patise. I se parea nedrept, i se parea nefiresc ca un om sa profite cu atata josnicie de sentimentele altui om.

Stia ca facuse tot ce depinsese de ea, ca relatia sa functioneze, nu facuse economie la nimic, nici la sentimente, nici la vise, nici la planuri de viitor, nici la bani sau alte lucruri…pentru ea tot ce era important…era acel om in care crezuse sincer, alaturi de care se visa imbatranind frumos. Da este adevarat, ca aceasta este o femeie puternica, insa o astfel de durere nu poate fi suportata atat de usor, mai ales cand nu te astepti sa ti se intample astfel de lucruri. Zile intregi am discutat cu ea, i-am explicat ca oamenii au, cate unii si defecte pe care chiar nu si le pot corecta (poate chiar daca, in anume momente isi propun sincer, sa o faca). Firea lor rebela nu-i lasa, orgoliile lor nestavilite, nu pot fi tinute sub control, ca sa nu vorbim si de faptul ca unora chiar le place mult viata aceasta pe muchie de cutit. Fara obligatii, fara grija partenerului sau partenerei, fara implicatii de genul acesta. Imi era atat de mila de ea. Isi facuse atatea planuri de viitor, visase cum va fi viata ei alaturi de el… sperase ca de aceasta data viata ei se va schimba in bine. Insa nu a fost sa fie.

Iar cand a avut tupeul si indrazneala sa-i spuna ce descoperise, acesta a procedat ca un las… i-a inchis telefonul in nas… a activat optiune offline si citea fara a face nici cel mai mic comentariu, radurilor scrise cu durere in suflet de catre pacienta mea, care inca odata a inteles cu cine avea de-a face, dar mai ales in palma cui isi pusese sufletul, sperantele si dorintele ei. A inteles in sfarsit ca nu acesta este omul pe care si-l doreste alaturi. Nu acest las, mincinos si afemeiat, era cel pe care il astepta de o viata. In nici un caz. In aceasta stare de confuzie, depresie, dezamagire profunda si durere sufleteasca am cunoscut-o pe aceasta. Cu rabdare, cu tact, dar mai ales cu perseverenta, am reusit sa o ajut.

In acest moment, este bine, i-a revenit zambetul pe buze, insa…este extrem de circumspecta cu tot ceea ce vine din zona barbatilor. Aproape ca nu o mai intereseaza acest subiect. Va trebui sa treaca mai mult timp, dar mai ales va trebui sa apara un om cu adevarat de calitate, care sa o merite, dar mai ales care sa o ajute sa-si vindece aceste rani adanci. Stiu ca acolo undeva exista un astfel de barbat care ii este destinat ei, stiu ca acesta va reusi mult mai mult decat am reusit eu ca terapeut…va reusi sa-i reaprinda dorinta de viata, va reusi sa o faca sa viseze din nou, dar mai ales sa o faca sa rada cu pofta si sa se bucure de frumusetile vietii.

Cu toate ca am tratat si barbati care au suferit din acelasi motiv al dezamagirii, nu am ales sa va povestesc un astfel de caz, deoarece ei sunt mult, mult mai inchisi si in afara faptului ca sufera la fel de mult ca o femeie, ei nu povestesc, ei nu vor sa retraiasca evenimentele… de aceea am preferat acest caz.

Ca o concluzie a tot ceea ce v-am povestit astazi, ar fi faptul ca ar trebui sa ne gandim de doua ori inainte de a face promisiuni, inainte de a acuza, inainte de a impune reguli proprii in viata altora, dar mai ales a copiilor nostrii, inainte de a ne implica intr-o relatie…. Nu este obligatoriu ca in momentul in care intrati intr-o relatie sa va apucati sa faceti promisiuni, planuri de viitor…cel/cea care ne place va prefera sa stie ca nu asteapta nimic de la partener/a, decat sa-si faca planuri care apoi sa fie distruse din vina noastra. Lasati ca viata sa curga frumos, iar daca, in timp lucrurile se vor lega, atunci cu atat mai bine, veti fi amandoi fericiti, de realizarea voastra. Daca nu va fi sa fie, atunci macar nu veti fi acuzati de minciuna si prefacatorie.

Iar in privinta copiilor vostrii, inainte de a le impune lucruri, ganditi-va la voi cand a-ti fost la varsta lor, ganditi-va cum era cand parintii va conditionau, sau chiar va pedepseau, cum va simteati, ce sentimente starneau acestia in sufletele voastre si abia dupa aceea luati decizii.

Diferenta de generatii a fost, este si va fi mereu o mare dilema si problema in acelasi timp. Copii de astazi au cu totul alte mijloace informationale, fata de noi cei din generatiile trecute, deci si o alta perceptie despre lume si viata. Ceea ce pe noi ne facea fericiti pe ei nici macar nu-i amuza, ceea ce pentru noi era de domeniul fanteziei, pentru ei sunt lucruri normale, obisnuite, firesti. Deci…puneti-va in locul lor…si abia atunci…dupa ce veti simti aproape ca ei…incercati sa le sugerati…in nici un caz sa le impuneti reguli. Copii numai accepta regulile, au propriile lor reguli…cea mai importanta fiind: “Regula numarul unu – NU EXISTA NICI UN FEL DE REGULI –“.

Poate ca astazi v-am intristat, poate ca nu este un articol de citi in timpul sarbatorilor, (si chiar acum in timp ce scriu am, decis ca il voi posta dupa trecerea in noul an – nu de alta insa nu vreau sa dau idei proaste nimanui) insa viata …viata nu astepta la usa ca sa ne ingenuncheze, nu astepta sa fim noi pregatiti sa primim informatii…ea da buzna si tranteste cu noi de pamant cat ai zice peste.

Si daca nu acum cand avem timp sa citim, cand anume sa o facem??? Si daca nu acum, atunci cand??? Si daca nu eu…atunci cine??? Cred ca anii de experinta acumulati, imi dau libertatea de a spune, de a informa, de a atrage atentia, dar mai ales de a trage un semnal de alarma, ca toate aceste suferinte ne pot imbolnavi…ne pot distruge viata, mergand pana la deces.

Oare nu este mai bine sa prevenim, decat sa vindecam???

In aceeasi nota voi mai scrie un articol cu doua cazuri clar suicidale pe care am avut sansa sa le rezolv, fara a se ajunge la un deznodamant nefericit.

Voi sunteti cei care veti decide, ce veti face cu informatia primita, voi sunteti cei care ma veti judeca sau nu pentru ca imi permit sa spun lucrurilor pe nume, insa numai in ideea de a va fi voua cat mai bine posibil.

Aceeasi dintotdeauna…

Neluta