Am venit pe lume intr-o familie in care parintii nu s-au inteles niciodata foarte bine, intr-o familie in care tatal ma dorea din tot sufletul, spre deosebire de mama care nici o secunda nu si-a dorit copii. O familie modesta, in care tata era electrician de lumina si forta, iar mama tesatoare.

 

Amandoi erau apreciati la locul lor de munca, amandoi isi faceau treaba cu placere si cu pricepere maxima. Mama chiar a primit de cateva ori medalia de Fruntasa in Intrecerea Socialista (asa erau vremurile atunci) de aceea era foarte mandra de locul ei de munca unde se ducea cu mare bucurie.

 

Si iata ca intr-o zi la inceputul lunii septembrie parintii mei au avut placerea sa vin in familia lor si sa le inseninez viata. Cea mai bucuroasa de venirea mea era bunica dinspre mama, care a si hotarat ce nume imi vor pune la botez.

 

A decis ca numele Neluta, este numele care mi se potriveste de minune, si care imi va aduce o gramada de bucurii.  Candva, poate, am sa va povestesc despre bunica care era o femeie absolut speciala. Bunica spunea ca eram foarte frumoasa, mama nu era de aceeasi parere, iar tata nu isi mai incapea in piele de fericit ce era ca, are cea mai frumoasa fata de pe pamant.

 

Din aceasta venire a mea am tras concluzia ca: “ ideal este sa vii intr-o familie in care toti sa te doreasca si sa te iubeasca”, insa atunci cand karma personala trebuie rezolvata, trebuie sa vii si in conditiile mai sus mentionate.

 

Timpul a trecut si iata-ma terminand clasa a8a. La liceu nu ma puteam duce deoarece tatal meu avea o mare problema cu alcoolul, iar mama mea intre timp se pensionase medical, deci veniturile noastre erau aproape insuficiente, deci nu exista decat o optiune: “Sa ma angajez”.

 

Si deoarece nu aveam nici o calificare, m-am dus la un curs de dactilografe care se facea timp de 4 luni cu o taxa destul de mare. Tatal meu a fost extrem de deranjat de aceasta taxa dar, neavand o alta solutie, mi-a dat banii necesari, avand grija sa ma avertizeze ca daca nu invat si nu ma angajez voi avea o problema destul de neplacuta cu dansul.

 

Si chiar trebuia sa fac totul ca la carte pentru ca….nu erau deloc placute metodele de convingere pe care le aplica (fie ca era nevoie, fie ca nu). Dupa terminarea acestor cursuri, a fost imposibil sa ma angajez, in primul rand din cauza ca nu aveam vechime, iar al doilea era varsta mea care nu imi permitea angajarea. Nu aveam decat putin peste 14 ani.

 

Pe strada noastra aveam un comitet de strada, care avea un presedinte extrem de inimos. Nea Victor, era om bun la suflet, care asculta pe fiecare in parte si care ajuta pe toti vecinii din tot sufletul. Deoarece mergeam frecvent cu dumnealui si cu vecinii mei la “Munca voluntara” in cartier, in Parcul Bazilescu si in alte zone din Bucuresti, am indraznit sa-l intreb daca nu ma poate ajuta. Acesta mi-a promis ca se va interesa, si chiar a doua zi, mi-a propus sa merg sa lucrez in mod benevol (adica fara sa fiu platita) la Primaria Sectorului in care locuiam. Astfel nu voi uita meseria, iar cand va fi sa ma angajez voi avea si oarece vechime in meserie, deci imi vor merge mainile mult mai bine, si mai repede pe tastele masinii de scris.

 

Zis si facut, am plecat cu dansul, mi-am cunoscut colegii si am fost informata cam ce anume voi face acolo. In dimineata urmatoare iata-ma la locul meu de munca, plina de bucurie, entuziasm si nerabdare. Colega mea tovarasa Florica mi-a adus un brat de hartii (ciorne) pe care mi le-a pus in brate, spunandu-mi: “Dupa ce termini astea, poti sa pleci!” Apoi mi-a intors spatele ca unei mobile, fara alte comentarii.

 

M-a durut atitudinea dumneaei, m-a durut, ca s-a purtat astfel cu mine, si atunci instinctiv sufletul meu a decretat: “Orice iti va rezerva viata nicodata sa nu te porti astfel cu absolut nimeni. Tu vei aprecia, iubi si ajuta pe semenul tau, astfel incat acesta sa inteleaga ca este o persoana importanta, ca este un om care merita pretuirea ta”.

 

Am scris toate acele lucrari, fara ca macar sa ma misc de pe scaunul de la biroul meu, fara sa mananc, fara sa merg la baie. Simteam privirile colegilor mei care ma priveau insistent, curiosi sa stie ce este cu mine acolo, de unde am aparut, a cui protejata sunt. Eram nerabdatoare sa termin si sa plec, sa plec mai repede dintr-un loc care mi se parea ostil, care nu-mi crea o stare de confort psihic. In acest timp colegii mei, radeau, vorbeau, ba la un moment dat au pus masa pe unul din birourile din incaperea aceea si s-au asezat la masa.

 

Nimeni, absolut nimeni nu s-a gandit ca acolo langa ei, este un copil pentru ca la 14 ani, asta eram pentru toti cei din aceea incapare, (toti erau chiar mai batrani decat parintii mei), care de cand a venit nu s-a ridicat de la birou, nu a mancat, nu a iesit la baie…. Atunci am simtit in sufletul meu o durere atroce, care nu o voi uita vreodata, o furie pe acei oameni atat de insensibili, acei oameni indiferenti cu semenul lor. Si atunci sufletul meu iar a decretat ferm: “Vezi cum te simti? Ok! Acest lucru nu trebuie sa-l faci cu nimeni, nici cu dusmanii tai, nici cu prietenii tai, cu nimeni!”

 

De atunci au trecut peste 40 de ani iar eu absolut niciodata nu am putut sa inghit, absolut nimic daca in preajma mea era cineva (prieten sau dusman) in aceasta situatie impart totul cu cei din jur. Probabil ca voi simti acea durere din sufletul meu toata viata, cu toate ca i-am iertat de mult pe acei oameni, unii dintre ei nici macar nu mai sunt, aceasta stare ma urmareste mai mereu.

 

Dar sa continuam. Am lucrat astfel timp de 6 luni si jumatate. Toti vorbeau cu mine numai daca aveau o lucrare pe care trebuia sa mi-o dea in  lucru, sau in situatia in care solicitandu-ma in alte actiuni ale acelui serviciu de Organizarea Teritoriului, era necesar sa-mi explice despre ce este vorba. Nu odata au plecat toti la restaurantul din colt, unde serveau masa, iar eu eram Cenusareasa care trebuia sa aibe grija de treburile din cadrul acelui serviciu.

 

Intr-o dimineata, portarul de la intrarea in cladire m-a oprit si m-a anuntat ca am fost invitata sa urc la etajul 3 la tovarasul Dinca. Deoarece era foarte devreme, si mai aveam timp pana la inceperea programului, am luat-o usor pe scari gandindu-ma: “Oare acest tovaras ce o mai vrea de la mine?”. Am ajuns in fata unei usi imense, unde am batut destul de timid, nestiind ce ma asteapta inauntru. O voce baritonala a raspuns imediat: “Intra…”. Am intrat intr-o incapare care aveam impresia ca are un km lungime, in mijlocul ei era o masa enorma, lunga si cu extrem de multe scaune de-a dreapta si de-a stanga ei, iar in capatul opus usii o alta masa de data aceasta pusa perpendicular pe prima, iar acolo pe un scaun masiv de lemn imbracat in piele de culoare inchisa statea un tovaras.

 

Cand m-a vazut, acesta a sarit in picioare cu o vioiciune pe care nu ai fi banuit-o la prima vedere, si m-a indemnat sa ma apropii de el, apoi mi-a aratat un scaun recomandandu-mi sa ma asez. Eram incurcata, putin speriata de spatiul extrem de generos din aceasta incapare, dar mai ales de prezenta acestui tovaras care imi inspira si teama dar si o pace interioara de care imi aduc mereu aminte cu mare placere si mare bucurie.

 

Era primul om din acea institutie care se comporta cu mine ca si cu o persoana, o fiinta umana, cu extrem de multa amabilitate, bun simt, si multa delicatete. Dupa ce m-am asezat, acesta probabil ca sa ma scoata un pic din starea de stanjeneala pe care o simtea la mine, m-a intrebat intai cum ma cheama, apoi cati ani am si alte cateva asemenea. Dupa aceea m-a intrebat ce salariu iau eu acolo unde muncesc. Eu am sarit ca arsa: “Dar eu nu iau bani unde muncesc, eu muncesc benevol!”, acesta a parut uimit de reactia mea si a insistat intrebandu-ma inca odata unde sunt angajata si ce salariu iau. Vazand ca primeste acelasi raspuns m-a intrebat asa netam-nesam: “Dar tu cu ce mijloc de transport vii la serviciu?”, eu am raspuns cu tramvaiul. Acesta vadit incurcat a continuat seria intrebarilor: “Dar tu nu platesti tramvaiul?”, eu am raspuns dintr-o suflare:” Ba da, dau 0,25 bani pentru ca merg la clasa a2a”. “OK” a zis acesta, “ dar de unde ai bani?”, “de la mama”, am spus eu fericita ca gata am terminat cu interogatoriu. Da de unde au mai venit o serie de intrebari gen”pai tu muncesti si mama te plateste sa te duci la munca”, “tu nu vii la munca sa iei bani sa-ti ajuti parinti”, sau “tu nu vrei sa muncesti pe bani?”.

 

Dupa mai mult de 15 minute in care nu ma slabea cu intrebarile, mi-a spus asa: “Uite cum facem, maine dimineata nu mai vii aici la serviciu, vii si te intalnesti cu mine la Piata Matache in statia tramvaiului 10 la ora 8. Vom merge sa te angajezi”. Pe moment am ramas cu gura cascata, dar in secunda imediat urmatoare m-am simtit datoare sa-l anunt ca abia in septembrie voi implini 15 ani si cum bine stie pana la la 16 ani eu nu ma pot angaja.

 

 A spus absolut sigur pe el, sa nu mai imi fac astfel de griji, sa las aceste lucruri in seama lui deoarece el nu suporta sa vada cum niste oameni se folosesc de munca unui copil, si nu sunt in stare sa-i  ofere macar o vorba buna, ca sa nu mai vorbim de multe alte lucruri pe care ar fi trebuit sa le faca acei oameni pe care practic eu ii ajutam facandu-le lucrarile. Si asa am facut.

 

A doua zi la ora 7,30 eram in statie cu sufletul intre dinti, cu lacrimile asteptand sa siroiasca pe obrajii mei, dar stapanindu-ma cat puteam cu speranta ca in sfarsit Dumnezeu si-a intors fata catre mine, ca in sfarsit voi fi si eu “ANGAJATA CU SALARIU”. La ora 7,45 a venit si tovarasul Dinca, m-a luat de mana ca pe propriul lui copil si m-a dus catre intrarea in Rompresfilatelia. Acolo am strabatut toata curtea si in fundul curtii am intrat intr-o cladire destul de impunatoare, unde apoi am aflat ca era Institutul Geologic de Prospectiuni, de acolo, am intrat intr-un birou, unde am vazut pentru prima data ce inseamna o secretara la un director, life. Pana atunci  vazusem doar in filme. Aceasta a sarit in picioare si dupa salutul de dimineata l-a intrebat grijulie daca doreste sa serveasca cafeaua in biroul tovarasului director. Acesta a refuzat politicos, nedandu-mi drumul de la mana. A deschis usa si am intrat intr-o incapere aproape la fel de mare ca cea in care il cunoscusem pe dansul. Barbatul de la birou a sarit ca ars in picioare, salutandu-l mai mult decat militareste. Acesta mi-a dat drumul la mana si mi-a aratat un scaun, recomandandu-mi sa ma asez.

 

Dupa nelipsitele politeturi de inceput, tovarasul Dinca a spus pe un ton poruncitor: Tanasescule, o vezi pe fetita asta, maine dimineata sa fie salariata ta cu acte in regula. Ai inteles?” Acesta balbaindu-se, vadit incurcat de ordinal primit l-a intrebat destul de stresat: “Dar analizele, analizele le are facute?” Tovarasul Dinca de data aceasta mult mai relaxat i-a comunicat ca stie el cum sa faca treaba, sa ma angajeze iar apoi sa ma trimita sa-mi fac analizele, dupa care l-a salutat pe tovarasul Tanasescu, pe mine m-a mangaiat pe obraz si mi-a spus cu o tandrete de care nu il credeam in stare: “ Mai fetito, de maine vei fi salariata, cu bani, ai inteles? Sa nu te mai lasi niciodata exploatata de altii pe degeaba, munca trebuie platita draga mea! Si te rog sa fii la fel de muncitoare ca acolo de unde te-am scos, stiu ca esti o fetita speciala si vei razbi in viata” dupa care a plecat lasand usa deschisa.

 

M-a lasat acolo si nu l-am mai vazut niciodata in viata mea. Cateodata stau si ma intreb: “Oare a fost aievea? A existat cu adevarat acel om in viata mea? Nu care cumva acela era un inger trimis de Dumnezeu sa ma ajute pe mine? De unde stia totul despre mine, de ce m-a ajutat, de ce a disparut apoi definitiv din viata mea? Dupa ani si ani povestind acest pasaj al vietii mele unor prieteni, multi m-au intrebat: “ Ma nu care cumva era Dinca ala de la CC”,( i se mai spunea si Ion Te leaga) deoarece era un personaj destul de controversat in acele vremuri. Niciodata nu am stiut, si nici nu vreau sa stiu. Pentru mine acel om in acel moment a fost ingerul care nu m-a lasat sa fiu calcata in picioare, omul care a avut incredere in mine, primul om care m-a apreciat si m-a respectat, omul care mi-a intins o mana, omul care mi-a dat si painea si cutitul in mana, caruia ii datorez pana voi muri cel mai frumos inceput in viata mea de salariata. Daca mai traieste ii doresc din tot sufletul multa sanatate, daca nu, ma rog Bunului Dumnezeu sa-l aseze in randul sfintilor sau al ingerilor macar si numai pentru aceasta fapta deosebita pe care a facut-o cu mine. Acestui om ii voi ramane recunoscatoare pentru ca de la dansul am invatat ca “munca trebuie platita, si oamenii trebuie sa fie oameni cu cei din jurul lor, sa le pese, si sa faca ceva pentru ei, sa nu-i trateze ca pe mobile, sa fie respectati, apreciati si platiti pentru munca lor”.

 

Va urma….