Dupa plecarea tovarasului Dinca, tovarasul director vadit iritat de ordinul primit, dar si de faptul ca in nici un caz nu se putea face ca nu l-a auzit, si deci trebuia sa treaca la treaba, a pus mana pe telefon si l-a chemat la dumnealui pe seful de personal.
Cand acesta a venit in birou, i-a facut un semn ceva in genul “ai grija ce vorbesti” dupa care i-a spus care este dorinta tovarasului Dinca. Acesta m-a intrebat cum ma cheama, cati ani am, unde locuiesc, apoi a zis sa-l urmez. Am mers in biroul dumnealui unde m-a pus sa fac prima mea cerere de angajare din viata.
Imi tremurau mainile, picioarele, stomacul ma durea in zona plexului solar, si mi se parea ca este un vis, ca nu mie mi se intampla acest lucru. Dupa ce am terminat de scris, mi-a dat mai multe hartii si mi-a spus unde sa ma duc a doua zi de dimineata si sa fac analizele pentru angajare, apoi mi-a spus sa vin inapoi la el sa-mi arate unde voi lucra iar din cea de-a treia zi puteam incepe lucrul deoarece imi ieseau analizele, dupa care mi-a spus ca pot pleca.
Am facut totul intocmai si dupa trei zile iata-ma in prima zi, la noul meu loc de munca, de data aceasta emotia, entuziasmul, dorinta, si nerabdarea se amestecasera si aveam o stare care nu se poate descrie in cuvinte.
Colegii acestia, m-au primit cu atata dragoste, cu atata amabilitate, cu atata tandrete, incat am avut pentru o secunda senzatia ca aceasta este familia mea, din care plecasem cateva zile iar acum ma intorsesem acasa, intre ai mei. Toti m-au imbratisat, toti mi-au urat bine am venit, toti s-au simtit datori sa-mi spuna cateva cuvinte de incurajare, totul era minunat, special, deosebit. Nu imi venea sa cred, de unde plecasem si unde ajunsesem. La ora pranzului care mai de care mi-a adus cate ceva de mancare sau m-a poftit la masa lui, de parca eram fiica lor dintotdeauna. Nu puteam sa cred ca pot exista si astfel de oameni. Eu nu eram obisnuita asa. Eram obisnuita cu oameni care nu ma priveau decat cand aveau nevoie de munca mea, altfel nu existam pentru ei. “Doamne oare am murit si sunt in rai?”, aceasta era intrebarea pe care mi-o adresam de mai multe ori pe zi, era intrebarea care ma obseda.
Aveam o colega tovarasa Rosu, o femeie mandra, frumoasa, inteligenta, educata, cu extrem de mult bun simt, iar pentru mine cu o dragoste imensa, pe care am resimtit-o si atunci cand am reintalnit-o dupa vreo 30 de ani. Aceasta doamna m-a preluat ca si protejata a sa, pentru ca majoritatea colegilor erau barbati, iar eu eram tanara frumoasa si probabil extrem de apetisanta pentru ochii avizati. Nu ma scapa din ochi, si de cate ori vedea ca am o problema sarea si ma ajuta, imi stergea ochii plansi, atunci cand greseam cate o lucrare si trebuia sa o iau de la 0.
Trebuie sa spun ca in proportie de 95% lucrarile mele se compuneau din tabele scrise pe hartie A0 (adica coli mari) unde trebuia sa scriu niste coordonate geologice compuse din 8 – 10 – 12 cifre, ceea ce la un tabel pe A0 insemna enorm de multe cifre la care era aproape imposibil sa nu gresesti.
Dar de data aceasta tot Dumnezeu a avut un mare cuvant de spus, fiind nascuta sub o stea norocoasa, respectiv in zodia Fecioarei, sunt o persoana cat se poate de atenta, de ordonata, si extrem de eficienta in astfel de situatii. Asa ca nu mi-a fost imposibil sa fac aceasta munca, mai ales ca aveam niste colegi pentru care puteai sa te arunci si in foc, atat de minunati erau.
Chiar daca majoritatea erau barbati, si sunt sigura ca le mai traznea si lor cate un gand, na ca la orice barbat, absolut niciodata nu m-au facut sa ma simt prost de privirile sau gandurile lor rusinoase. Ma tratau ca pe fiica lor, ma tratau cu respectul cuvenit unei femei, chiar daca eu eram atunci inca un copil, chiar daca eram destul de bine si frumos dezvoltata fizic. Le voi pastra vesnic o amintire plina de recunostinta, de multumire si de dragoste, fiecaruia dintre ei.
Tot acolo in acel colectiv am fost invatata sa ma iubesc si sa ma autoapreciez, pentru toate darurile pe care Dumnezeu mi le facuse.
Aveam un coleg mai in varsta, un coleg care in timpul cat am fost eu salariata acolo a si iesit la pensie. Si pentru ca se vedea de la o posta ca nu trecuse degeaba prin viata, vazandu-ma intr-o zi mai stanjenita, mai rezervata, mai retrasa si in ochii lui mult prea modesta in atitudine si comportament, a venit la mine, s-a sprijinit de biroul meu si asa netam-nesam m-a intrebat: “Neluta de ce nu te iubesti tu pe tine? De ce nu te apreciezi? De ce nu-ti pui in valoare multele calitati pe care le ai?”, eu am ridicat privirea catre dansul destul de stanjenita, si l-am intrebat din priviri, ce vrea sa spuna. Nu am fost in stare sa articulez un cuvant, nu am fost in stare sa-i sustin privirea, si mi-am vazut in continuare de lucrarea pe care o faceam.
El, amuzat, probabil de seriozitatea mea, a inceput sa zambeasca si mi-a mai adresat inca odata aceleasi intrebari. Atunci decisa sa inchei aceasta discutie careia nu ii vedeam rostul, i-am spus ca nu inteleg ce vrea sa spuna si ca ar fi bine sa ma lase sa-mi termin lucrarile….
“Neluta, tu stii cat esti de frumoasa fetito? Tu stii ce femeie strasnica vei fi in cativa ani? Stii scumpo?” Continua el cu intrebarile, netinand cont de dorinta mea. In clipa aceea, inima mea nu a mai batut, respiratia mi s-a taiat si disperata cautam cu privirea pe doamna Rosu sa ma salveze de necuviinta acestui domn. Parca stiind ce caut domnul respectiv a inceput sa rada in hohote. “Neluta draga mea, stai linistita, sunt prea batran sa ma dau la tine! Imi poti fi lejer nepoata…ce naiba, hai sa avem putina decenta”, a continuat el. Eu am rosit atat de rau incat aveam senzatia ca cineva imi aruncase cu apa fierbinte pe fata, si deja eram intr-o stare de stanjeneala pe care nu am mai simtit-o decat de cateva ori in toata viata mea.
“Uite Neluta, pentru ca eu stiu ca tu nu esti constienta de cat de frumoasa esti, si pentru ca vreau inainte sa ma pensionez sa te ajut sa vezi aceste lucruri uite ce-ti propun: Diseara cand mergi la culcare…, apropo tu ai o oglinda mare, acasa?” Eu cu capul plecat am raspuns afirmativ prin miscarea capului. El a continuat si mi-a spus: Ok…perfect, deci diseara cand te vei imbraca in camasa de noapte sau in pajama, te rog asa dezbracata cum vei fi, sa ramai cateva minute si sa te privesti atent, dar atent de tot, din crestet si pana la talpile picioarelor. Si dupa ce te-ai privit sa-i multumesti lui Dumnezeu pentru toate darurile primite. Maine te rog sa-mi spui ce ai vazut! Maine sa vii sa-mi spui ce defecte ai vazut! Vreau sa le vad si eu! Hai pune mana la treaba si vom mai vorbi si maine si poimaine…trebuie sa te trezeasca si pe tine cineva, si de ce sa nu fiu eu acela, si peste ani sa-ti aduci aminte de mine” si a plecat razand de figura pe care probabil ca o facusem auzind ce ma punea sa fac.
Toata ziua m-am gandit cu jena la acel coleg, cum oare sa ma puna el pe mine sa ma dezbrac si mai ales de ce m-a pus sa ma uit in oglinda, “pai ce adica eu nu stiu cum arat?”, ce vrea sa spuna….?
Seara am incercat sa ma imbrac departe de toaleta, pe care intamplator sau nu, o aveam chiar la mine in camera. M-am imbracat si m-am urcat in pat, am stat asa nemiscata cateva minute cu gandul la spusele colegului meu, si m-am intrebat: “Pai daca ma intreaba ce am vazut ce ii spun?, dar oare nu ma vede??” Inca mai credeam in basme cu vrajitore si printi si frumoase din paduri adormite, si cenusarese…si pitici…
M-am ridicat in capul oaselor si am stat asa pe ganduri inca cateva minute, dupa care am sarit sprintena jos din pat, m-am dezbracat, m-am asezat in fata oglinzii si am inceput sa ma studiez atent.
Parca atunci ma vedeam pentru prima oara. Ce vedeam? Pai vedeam o tanara copila (v-am spus ca abia implinisem 15 ani), inalta cam de 1,70 m, la vreo 60 kg, cu un corp bine construit, astfel incat totul era proportionat, totul era asa cum trebuia. Parul lung saten, imi curgea pe umerii bine conturati. Fata rotunda cu fruntea lata (care se spune ca indica inteligenta persoanei respective), cu ochii verzi caprui, si buzele rumene bine conturate, imi defineau o fizionomie placuta privirii, imi dezvaluiau o tanara frumoasa in viitor.
M-am privit de parca atunci ma vazusem prima oara, m-am privit indelung incercand sa am un singur motiv sa fiu nemultumita de mine. Nu gaseam nimic in neregula. Totul era asa cum trebuia sa fie. Nu trebuia sa fii expert pentru a constata aceste lucruri. Am ramas uimita de descoperirile facute. “Hei dar unde fusesem pana atunci, de ce nu ma remarcasem, de ce nu ma vazusem, ca doar nu era prima oara cand ma priveam in oglinda?”.
A doua zi aveam o stare altfel, o stare de bine dar si de jena in acelasi timp, o stare de confort dar si de rusine ca ma descoperisem in sfarsit…
Era o descoperire remarcabila pentru o fata de 15 ani…de acum stiam cu cine am de-a face, cat valorez si cat voi valora in viitor.
A fost o lectie formidabila care m-a trezit din amorteala, in care jignirile, cuvintele urate si injuraturile oferite din belsug de catre tatal meu, ma dusesera. Nu aveam nici o stima de sine, pentru mine eu eram cel mai urat cosmar, cea mai urata fata, cea mai proasta, ce mai de jos fiinta de pe pamant. Nu aveam nici o calitate.
Asta imi insuflase tatal meu, asta asimilasem si asa ma obisnuisem sa cred despre mine. Iar acum un om strain, care nici macar nu putea fi acuzat de ganduri ascunse sau scenarii bine puse la punct pentru vreun folos imediat venit de la mine, ma batuse pe umar, si ma pusese sa constat singura ca nu am apucat pe drumul bun, ca trebuie sa ma iubesc si ma pretuiesc, pentru ca eu sunt cel mai bun prieten al meu.
Colegul meu nu a intarziat sa apara jovial ca in fiecare dimineata, cu nelipsitul sau zambet, si nu a intarziat sa ma intrebe: “Ei ai facut ce ti-am spus?”, am incercat sa-mi feresc privirea si sa nu dau nici un raspuns, insa emotia care pusese stapanire pe mine m-a facut iara sa rosesc pana in varful urechilor…. Iar el foarte incantat a continuat seria intrebarilor: “Ia spune-mi ce ai vazut, ai facut o lista cu toate defectele?”.
Eram atat de stanjenita, eram ca un animal incoltit de vanator, care nu mai are unde sa se ascunda… Imi venea sa rad si sa plang in acelasi timp. Sa rad de fericita pentru ca ma descoperisem, si vazusem ca nu sunt numai defecte, asa cum prost imi fusese inoculat, sa plang de tristete de cum sa nu fi vazut singura aceste lucruri, fara ajutorul unui strain, acela fiind si barbat….
S-a asezat pe biroul meu si a inceput sa ma chestioneze: “Hai stiu ca nu ai rezistat si ai facut-o, ia spune-mi ce ai vazut? Stiu, ca acum intr-adevar ai inceput sa te cunosti! Hai povesteste-mi! Vrei?? De ce nu vrei sa-mi povestesti, eu toate acestea le-am vazut, fara sa fiu cu tine aseara, inca de cand te-ai angajat aici la noi”! S-a foit putin sa-si scoata un creion pe care se asezase si a continuat. “Acum hai sa mergem mai departe, stiu ca ai impresia ca esti cea mai proasta, de unde naiba ti-a venit aceasta idee?” , “Ia spune-mi tu mie cam cate femei in toata firea ar mai face niste lucrari atat de grele ca ale tale, cu coloane si randuri intregi de cifre, cu diverse scrisuri care mai de care mai inteligibil, cam cate?” a continuat el fara sa ma ia in seama ca ii evitam privirea.
“Hai ridica-ti privirea si vino cu argumente impotriva, hai abia astept sa ti le demontez rand pe rand” zise el razand cu pofta. “Tu nu intelegi mai copila ca tu esti un om perfect? Tu nu intelegi ca sunt persoane care ar omora sa aibe macar si numai cateva din toate calitatile pe care le ai tu? Nu intelegi ca Dumnezeu te-a facut perfecta, nu intelegi?
Uimita de descoperirea facuta, am inceput sa plang usor. Avea dreptate si nu puteam sa neg un lucru evident, nu puteam sa aduc nici un singur argument ca nu ar avea dreptate. Am ramas cu capul plecat si am plans minute in sir, de parca acel barbat ma sursprinsese cu cel mai grozav dintre secretele vietii mele. Ce este interesant, este ca nici eu nu cunoasteam acest secret, iar acum, ca il aflasem eram ca si acuzata, de faptul ca am ascuns acest secret de ochii lumii. Eram trista si in acelasi timp fericita de secretul pe care il aflasem despre mine insami. Imi era atat de rusine, atat de rusine, ca nu imi venea sa mai ridic capul din pamant.
Colegul meu vazandu-mi starea a inteles, s-a ridicat usor si a plecat lasandu-ma sa-mi savurez descoperirea. Era atat de bun cu mine, atat de delicat, am ramas asa destul de mult timp, si chiar si acum ma intreb: “cum de nimeni nu m-a deranjat cu nici o lucrare, cu nici o intrebare, nu a sunat nici un telefon…nimic…”. Parca tot Universul a participat la descoperirea mea despre ….mine insami.
Eram atat de confuza, eram atat de …trista…oare de ce naiba eram atat de trista, poate pentru ca nu ma dusese mintea sa descopar singura un adevar atat de elocvent??? In sufletul meu se ducea o lupta intre tristete si fericire, eram intre agonie si extaz, nu puteam intelege de ce pana atunci nu vazuse nimeni toate aceste lucruri, de ce nu-mi fusesera aduse la cunoastinta intr-un fel sau altul, sau eu, eu unde m-am uitat daca nici macar la mine insami nu m-am uitat, sau mai bine zis m-am uitat fara sa ma vad. Toata viata i-am purtat o sincera recunostinta colegului meu caruia culmea acum nu-i mai retin nici macar numele. Oare cand m-as fi cunoscut, eu pe mine insami daca nu era acest om??
Din acesta experienta am invatat ca: “Dumnezeu are grija totdeauna sa trimita in viata noastra acele persoane care, apar pentru scurt timp, isi indeplinesc misiunea pentru care a trebuit sa ne intalneasca, dupa care dispar pentru totdeauna din viata noastra”.
Ceea ce este ca si o lege nescrisa a vietii spune ca: “Tot ce este prea frumos, nu poate dura o vesnicie”. Asa s-a intamplat si in acest caz. Dupa fix un an, acelasi sef, de la acelasi birou personal, m-a chemat, si mi-a spus printre altele: “ Mai Neluta stii ca absolut toti te apreciem foarte mult pentru munca ta, pentru seriozitatea ta, insa stii avem ordin sa facem restructurari”. In acel moment nici macar nu stiam ce este aceea “restructurare”, si m-am uitat intrebatoare catre dansul.
“Imi pare rau, dar stii doamna X are 3 copii, doamna Y mai are 1 an pana la pensie, iar…doamna Z stii ca este bolnava,…deci….trebuie sa te anunt ca de maine nu mai esti salariata noastra”, imi spuse acesta destul de incurcat ca el este cel care trebuie sa-mi dea vestea.
Am ramas cu gura cascata, parca eram muta, parca auzeam, dar nu intelegeam limba in care se vorbea…. Am avut cateva minute in care am crezut ca in acel moment am sa mor, dar Dumnezeu avea alte planuri pentru mine, nu ma lasa sa abandonez lupta cu viata, nu ma lasa sa fug din fata greutatilor, si m-a ajutat sa-mi revin, si destul de distrusa sufleteste, cu ochii plini de lacrimi, am intrebat:”Si eu, eu ce fac acum?, Unde ma duc? Ce zice tata daca stau acasa? Unde ma angajez?”
Erau intrebari pe care nici macar nu stiu cui le adresam, stiu ca asta facem, ca asa simteam, sa intreb cu voce tare. Atunci am auzit ca intr-un vis vocea sefului de personal care mi-a intins o hartie A5 (jumatate de hartie de cerere A4), si mi-a zis: “Pai pentru inceput te duci la Fortele de Munca si acolo iti vei alege ce-ti place tie sa faci”, parca acolo era la piata, te duceai si ziceai: “Am venit si vreau sa-mi dati un post de director, sau de cismar, sau de ofiter….”.
Am luat hartia in mana, am incercat sa o citesc, am mai intrebat unde sunt Fortele astea de Munca, dupa care m-am dus in birou plangand, zdrobita de ceea ce mi se intamplase, iar eu nu intelegeam, deoarece atunci cand esti apreciat nu esti dat afara.
Si totusi, acest lucru mi se intampla, eram data afara. Este adevarat ca nu, cu zambetul pe buze insa…tot dat afara se numea.
Am avut un moment de furie, am luat hartia care imi fusese data, am spus un buna ziua pe care cred ca l-am auzit doar eu si am facut ceea ce am crezut ca nu voi mai face vreodata: am trantit usa in urma mea, m-am dus in birou plangand, am terminat lucrarea care era in masina de scris. Asa, plangand printre picaturi m-am straduit si am terminat jumatatea de pagina care trebuia sa fie predata colegilor geologi. Apoi am raspuns cu inima zdrobita tuturor celor care m-au intrebat ce s-a intamplat mi-am luat poseta si dupa ce mi-am imbratisat familia, de 1 an am plecat, cu inima indurerata spre alte orizonturi, spre necunoscut, spre…..viitor.
Cu chiu cu vai am reusit sa-mi stapanesc lacrimile care curgeau siroi pentru ca nu intelegeam, nu intelegeam si pace: cum adica toata lumea te iubeste, te apreciaza, te lauda, iar cand trebuie sa se descotoroseasca de cineva…acela esti tocmai tu?? Pai parca spuneati ca…
Dupa aceasta experienta extrem de nefericita, sufletul meu a racnit la mine: “Hai… gata, termina cu lacrimile, ca oricum nu vei rezolva nimic daca inunzi Bucurestiul, te rog, sa te gandesti la acesta experienta ca la ceva pozitiv, ca la ceva care te-a ajutat sa evoluezi, sa te faci remarcata in colectivul in care ai lucrat. Oare cate persoane se mai pot lauda, ca un colectiv asa de mare de oameni, sa le iubeasca si sa le aprecieze fara exceptie? Gata viitorul te asteapta! Te-a pus la incercare si a vazut ca poti, acum iti va oferi lucruri mult mai interesante, mult mai frumoase, mult mai bune. Vei vedea ca va fi bine”.
Va urma……..