Asa cum spuneam in articoul precedent “Drumul intelepciunii trece prin lectiile vietii – al treilea loc de munca…” nu m-am oprit din cautari chiar daca era sfarsitul anului si nimeni nu se gandea sa faca angajari…eu totusi cautam…

 

 

Si incepand chiar de pe data de 9 ianuarie  am si inceput serviciul la Intreprinderea de Industrie Locala Oltenita in functia de muncitor necalificat.

 

 

Stii prietene ce inseamna muncitor necalificat?? Banuiesc ca iti trece ceva prin capsor, ei este acea functie care te expune a fi bataia de joc a tuturor celor care sunt calificati, este acea functie in care faci absolut tot ceea ce ti se indica de toti cei calificati.

Si credeti-ma ca nu este deloc o postura dintre cele mai placute.

Neluta…du asta…, Neluta adu astalalta…., Neluta nu ai adus?

Dar de ce nu ai adus? De ce nu ai facut? De ce ai facut? Si tot asa zile intregi. Sansa mea…sansa mea cea mai mare este ca atunci, eram un copil atat de supus incat imi era jena sa si ridic capul din pamant. Faceam totul fara sa cartesc, faceam totul fara sa comentez. Si pentru ca va vorbeam de mana Divinitatii de pe crestetul meu…. Ei inca odata am simtit-o acolo, concret, fizic, de netagaduit.

 

 

Si astfel s-a intamplat ca seful meu domnul Popescu (pentru ca trebuie sa recunosc ca nu era tovaras, avea o sotie cu 30 de ani mai tanara ca el, locuia in buricul Bucurestiului, se comporta ca un domn cu toata lumea, era galant, amabil si extraordinar de sufletist) a observant persoana mea, a observant stradania si faptul ca niciodata nu spuneam ca nu vreau sau nu pot.

Si cred ca i-a fost mila de mine, si mai cred ca a remarcat acel ceva pe care nu toti oamenii il au daltuit in frunte, a vazut sufletul meu, trist,  dezamagit, disperat uneori, supus si smerit, dar mai ales a inteles ca eu faceam totul cu placere, cu bucurie, in ciuda suferintei pe care o resimteam  din cauze provenite de la locul de munca dar mai ales din cele familiale.

 

 

Si impreuna cu doamna Popescu (o femeie de 23 de ani, frumoasa, firava si totusi puternica inautrul ei, gingasa, cu niste ochi mari negri, si in ciuda aparentei de indiferenta era extrem de sufletista si ma iubea mult), domnul Popescu a decis sa ma ia sub aripa lor ocrotitoare.

 

De acum numai lucram in sectie, lucram sub directa indrumare a domnului Popescu sau dupa caz a doamnei Popescu. Ma trimitea de cate doua ori pe saptamana la Dunareana Giurgiu sa aduc marfa, asta insemnand baloti de Panama (un material de bumbac gros, impermeabil din care se faceau corturi) sau un fel de tercot putin mai gros din care se faceau prelate auto.

 

 

Iar de la Fabrica nu primeam nici un ajutor…mi se punea marfa pe un carucior si eu si soferul trebuia sa incarcam masina si sa o ducem la sectie unde o descarcau colegele care erau pe tura in care ajungeam cu marfa. Aveam multi colegi soferi tare amabili si draguti care ma ajutau sa incarc camionul cu marfa solicitata, insa aveam si un individ pus pe prostii. De cate ori se intampla  sa fie necesar sa merg cu el in cursa, eram extrem de trista, de abatuta, de ingrijorata. Era de o impertinenta fara margini si fara sa tina seama ca puteam lejer sa-i fiu cel putin sora mai mica, ca sa nu ma gandesc acum ca daca s-ar fi straduit putin i-as fi putut fi fiica, conditiona ajutorul cerandu-mi sa ii promit diverse favoruri in general de natura sexuala. Pentru el nu conta ca nu aveam  nici macar 18 ani, nu conta ca ma vedea de multe ori plansa sau vanata de bataile pe care tatal meu mi le aplica cu regularitate de ceas, el nu avea decat o singura obsesie…pe care si-o manifesta de cate ori ramneam doar noi doi. Niciodata cu martori, niciodata in public… Acum stau si ma gandesc ce simplu ar fi fost sa-i spun doamnei Popescu care ma iubea atat de mult, si in mod cert ar fi gasit dansa mijloace sa-l potoleasca pe obsedatul asta… Insa eu cu timiditatea mea, cu bunul meu simt inascut, nu concepeam cum sa-i fac un rau, care sigur s-ar fi lasat cu pierderea locului de munca. Si ma chinuiam singura, si incarcam camioane intregi de marfa singura, singura, sau cateodata ma mai ajuta cate o doamna din fabrica care cred ca realiza prin ce treceam si venea singura si ma ajuta.  Norocul meu ca acest individ era in cursa pentru sectia noastra cam odata la 5 – 6 saptamani deci nu venea foarte des.

 

Apoi mai mergeam la Metaloglobus de unde aduceam fermoare si multe alte intreprinderi din care era necesar sa fac aprovizionarea sectiei.

 

In sectia noastra se faceau corturi, prelate auto, scutece pentru nou nascuti si alte cateva asemenea…

Cand nu mergeam la vreo intreprindere textila si ramaneam la sectie, eram trimisa sa fac aprovizionarea pentru cate un protocol la care participa tovarasul director, tovarasul contabil si cateva persoane de pe la Comitetul de Partid sau de la Sindicat. Atunci am invatat ce inseamna un sandvici…dar mai ales am invatat cum ar trebui sa arate un sandvici de protocol, nu unul pe care ti-l pregatesti pentru a-l lua la serviciu pentru o gustare.

 

Doamna Popescu avea rabdare cu mine si ma invata cum sa tai painea bagheta, avea chiar o expresie care la inceput chiar nu am inteles-o. Imi spunea: “Neluta vreau sa citesc ziarul prin felia de paine, ai inteles, te rog draga mea, nu vreau sa nu le placa invitatilor nostrii cum am pregatit protocolul. Stii ca de aceasta intalnire depinde daca….sau daca…” – diverse interese pentru sectia in care lucram. Faceam cumparaturi numai de la Intercontinental sau de la magazinul Vanatorul de pe bdul Magheru. Si acum stau si ma gandesc cat de timida si cat de prostuta eram la vremea respectiva incat o zi intreaga munceam la pregatirea unui protocol si nu imi permiteam sa gust macar o feliuta din tot ce se gasea acolo.

 

 

Erau zile in care mergeam cu mancarea inapoi acasa ca nu aveam timp sa mananc insa nici din ce era acolo nu gustam, crezand ca daca eu voi gusta ceva doamna sau domnul Popescu sigur vor sti si se vor supara pe mine ca fur din mancarea pentru protocol.

Nici nu conta ca aveam o colega care locuia in curtea sectiei care ma ajuta totdeauna la protocol cu platourile si farfuriile necesare…insa totdeauna avand grija sa-si ofere partea leului, spunea ea: “…adica ce copii mei nu pot manca specialitati??” si  totdeauna isi lua acasa cat considera ea ca i se cuvine, iar cand ma vedea pe mine ca nici macar nu imi ating buzele…ma facea in toate felurile posibile numai sa ma convinga sa mananc si eu macar o feliuta de ceva.

 

Si slava Domnului ca toate erau numai specialitati…de la vanat de tot felul, pastrama …rulada muschi tiganesc, salam de Sibiu (pe care atunci le-am vazut pentru prima oara in viata mea de pana atunci) etc. pana la prajituri de tot felul, cu ciocolata, frisca, fructe…etc. si bauturi de toate tipurile de care eu nu auzisem macar pana in acea perioada… eu pentru tata cumparam numai tuica, vin sau bere…deci restul bauturilor imi erau total necunoscute.

 

Singura persoana care ma convingea sa mananc si eu cate ceva (dar si atunci o faceam cu jena, cu rusine, cu stangacie) era doamna Popescu, care cand se intampla sa fie in preajma si sa vada ca eu nu am mancat in acea zi, insista ba chiar avea zile cand chiar dumneaei imi punea pe o farfurie din toate cele, sa manac si eu bunatatile pe care le servea musafirilor dumnealor.

 

 

Era atat de placut ca primeam ordine numai de la doamna sau domnul, iar acestea nu erau ordine in adevaratul sens al cuvantului, erau rugaminti. Pana atunci nimeni nu ma rugase sa fac ceva sau altceva, toti tipasera, toti se agitasera, numai doamna si domnul imi spuneau pe un ton cald, tandru si extrem de calm: “Neluta, te rog frumos sa…”. Eram asa de fericita in prezenta lor. Nu ma jigneau, nu tipau dar  mai ales nu ma amenintau asa cum faceau unii colegi cand nu faceai ce te puneau sa faci.

 

 

Mergeam cu domnul Popescu la Dunareana Giurgiu, mergeam la sediul central din Oltenita, si niciodata nu uita domnul Popescu ca mie imi plac macii si oprea aproape de lanurile de grau si ma indemna sa culeg cati vreau eu.

Aici imi aduc aminte de o situatie extrem de amuzanta. In prima noastra plecare la Oltenita cand domnul Popescu m-a vazut cat de mult imi plac macii si cat de fericita sunt la vederea lor, a oprit masina si m-a indemnat sa culeg cati vreau eu…iar eu foarte incantata am executat “ordinul” si m-am conformat, am cules un imens buchet de maci…i-am sarutat, i-am rasfatat, i-am dragalit pana cand usor usor pareau ca se palesc… in bratele mele.

 

 Domnul Popescu de altfel foarte bine intentionat mi-a sugerat sa-i pun pe bordul masinii ca sa nu-i omor cu caldura mainii mele… Am ajuns la Oltenita si am intrat la domnul Director fara sa ne gandim sa luam macii de pe bord…intre timp a iesit soarele si ce credeti???

 

Toti macii mei s-au uscat instant lipindu-se de bordul masinii si toate petalele acelea fine si diafane…pe care le stim cu totii au dat o alta culoare bordului masinii. Cand am revenit la masina si am vazut ce isprava facusem amandoi…ne-a pufnit rasul amuzati de isprava facuta involuntar. Si iacata-ma cum pe tot drumul de la Oltenita pana la Bucuresti a racait cu unghiuta petala cu petala pana am curatat tot bordul masinii care acum avea culoarea rosie nu neagra cum era ea din fabricatie…

 

Dar asa cum ma obisnuisem, termenul meu de a sta intr-un loc era de un an si anul se apropia…

In luna decembrie am fost la Oltenita la sediul central unde contrar drumurilor trecute de data aceasta domnul Popescu m-a luat cu dumnealui in biroul directorului general.

 

Acolo dupa cateva discutii aparent obisnuite, tovarasul director m-a intrebat: “ Tovarasa Neluta,cred ca ai auzit ca sectia noastra din Bucuresti se va muta aici in sediul central. Stim ca esti o fata muncitoare, ascultatoare si dedicata muncii pe care o faci, asa ca noi vrem sa-ti facem o oferta extrem de generoasa. Uite iti dam un apartament de doua camere in Oltenita, complet mobilat, tu sa vii doar cu valiza de obiectele personale. Ce zici vrei???” Pe moment am avut senzatia ca  isi rad de mine stiind ca sunt un copil mai modest, si astfel vor sa ma verifice ce reactie am, insa problema era cat se poate de serioasa si adevarata.

 

Am ramas cu gura cascata ca la dentist. Nu-mi venea sa cred ca eu primesc o astfel de oferta. Bine insa eu nu implinisem 18 ani, nu eram majora, nu puteam decide ce si cum as dori sa fac lucrurile.

Brusc mi-a aparut in imaginatie tatal mea asa cum era el, vesnic pus pe scandal, vesnic nervos si cu aerul lui dictatorial, care niciodata nu lasa loc de vreun comentariu. Ma privea cu ochii lui mari, verzi si patrunzatori de aveai impresia ca stie absolut tot ceea ce gandesti in acel moment.

 

 

Nu a fost nevoie de mai mult ca sa ma decid ca nu pot accepta aceasta oferta care probabil ca mi-ar fi adus o internare la urgenta sau Doamne fereste si mai rau o “internare” la cimitir. Si cu ochii in lacrimi am spus timid:“Stiti eu va multumesc foarte mult, insa eu…eu chiar nu pot…eu am toata familia la Bucuresti, eu nu….” Si am inceput sa plang incet, si sa-mi frang mainile a neputinta. Neputinta de a nu putea sa-ti  decizi propria viata. Chiar daca as fi gresit, chiar daca nu ar fi fost bine, aveam macar satisfactia ca eu am incercat, ca am verificat daca functioneaza acel ceva in viata mea.

 

 

Pana la Bucuresti nici eu si nici domnul Popescu nu am scos nici un cuvant. Cand am coborat din masina domnul Popescu s-a uitat in ochii mei si a spus: “ Neluta astazi este joi, te rog gandeste-te pana luni si daca luni vei ramane la aceeasi hotarare, ma voi ruga pentru tine sa-ti mai acorde si alte sanse la fel de bune pentru tine in viata. Hai fruntea sus, tu esti un om bun si sigur Dumnezeu iti va purta de grija”.

 

 

Seara in timpul mesei am aruncat asa o vorba ca sectia o sa se mute la Oltenita, iar noi salariatii ar trebui sa ne mutam odata cu ea (nici nu s-a pus problema sa spun ca eu eram singura careia i se acordase o astfel de sansa). Cand tatal meu a auzit aceasta varianta, a sarit ca ars si a inceput sa injure, ca ce nu sunt normali cu capul, adica cum sa ia copilul omului de acasa si sa-l duca in alt oras, ca sa devina o c…a (este un cuvant care mi-a insotit toata copilaria, toata adolescenta si toata tineretea). Am suferit atat de mult cand tatal meu mi se adresa cu acest cuvant, mai ales cand eu eram un copil si cand era cineva in preajma.

Simteam ca ma umileste, ma desconsidera, ma dispretuieste, ma uraste  folosind acest cuvant obsesiv.

 

 

Deci decizia mea era cea corecta (in situatia data) si nu puteam sa ma razgandesc, idiferent cat de mult sufeream eu. Asta era probabil intelegerea mea cu soarta, sa accept aceste umilinte  fara sa comentez.

 

 

Si  in mai putin de o luna sectia a fost mutata la Oltenita, iar eu inainte sa implinesc 18 ani eram iar somera. Am suferit foarte mult, mai ales ca ma atasasem de familia Popescu, mai ales ca simteam ca si ei ma iubeau si ma respectau cu toate ca eram un copil.

 

 

De aici am tras cateva concluzii:

 

·       Cand este vorba de destinul tau, nu trebuie sa ceri voie nimanui!

·       Ai incredere in tine insati si ia-ti soarta in propriile maini, asumandu-ti responsabilitatea consecintelor ce vor decurge din decizia ta!

·       Infrunta-i pe cei care se opun idealurilor tale!

·       Urmareste-ti idealul pana in panzele albe, nu abdica fara sa te lupti pentru el!

 

De data aceasta mi-au trebui trei luni pentru a-mi gasi un loc de munca. Insa nu am abandonat, nu m-am lasat pe tanjala, m-am mobilizat, m-am implicat foarte mult si in final am reusit sa-mi gasesc un alt loc de munca. Conditia la acest nou loc de munca era sa fiu angajata tot muncitor necalificat, dar urma sa lucrez ca dactilografa.

 

 

Avand in vedere starea de nervozitate a tatalui meu, ca nu ma mai angajez, am acceptat fara prea multe comentarii, si pe o data parca predestinata a anunta lucrurile mai putin placute, adica pe un 1 aprilie incepeam munca la Electrouzinproiect.

 

 

Va urma….