Am inceput scoala si am continuat sa-mi caut un loc de munca. Eram atat de fericita ca munca mea fusese rasplatita, ca eram eleva la seral, ca visul meu incepea sa capete contur. Eram coplesita de fericirea ca nu am pierdut timpul degeaba si ca rezultatele incep sa se arate. Aveam o gramada de colegi minunati, care mai de care mai interesant, care mai de care cu o personalitate mai puternica. Eu in acea perioada, eram extrem de timida, extrem de retinuta si as putea avansa chiar termenul de salbateca, deoarece nu stateam cu colegii mei la fumat, nu ma bagam in discutii si barfe, nu ma implicam in scandalurile care mai apareau in pauze. Toata viata mea m-am straduit sa ma tin departe de discutii, de conflicte, de barfe. Daca ceva m-a deranjat vreodata (si slava Domnului ca au fost destul de multe lucruri care m-au deranjat) am solutionat problema direct cu persoana impricinata.
Eu stiam decat ca am dorit sa merg la scoala ca sa invat. Nu eram eleva eminenta de nota 10 pe linie, insa eram cea mai serioasa, eram prima care ajungea la scoala, care nu intarzia si nici nu lipsea vreodata de la scoala, indiferent de motiv. Mergeam la scoala inclusiv cand aveam febra, deoarece in acceptiunea mea prezenta la ora de curs este secretul invatatului. Daca esti in clasa si asculti profesorul cand preda, jumatate de lectie este ca si invatata. Acest lucru l-am pastrat intact pana la aceasta varsta, si indiferent ca merg la un curs, ca merg la un seminar, la o conferinta la orice intalnire din care pot invata ceva, nu lipsesc si nici nu intarzii. Totdeauna pentru mine profesorul a fost o persoana pe care am respectat-o din adancul sufletului meu si i-am pastrat o vie amintire. Oricand imi aduc aminte cu drag de profesorii mei din toate formele de invatamant prin care am trecut, si le multumesc din suflet ca m-au ajutat sa mai pun o caramida la temelia cunoasterii, la temelia devenirii mele ca om.
Intr-o seara venind de la scoala l-am auzit pe tatal meu certandu-se cu mama si reprosandu-i ca….” lenesa de fii-ta nu mai vrea sa munceasa? Ea cu ce contribuie in casa?”. M-am intors din drum si m-am oprit la o vecina care lucra la Directia de Posta si Telecomunicatii Of. Postal 68, plangand, am rugat-o sa ma ajute sa ma angajez, orice …..femeie de serviciu, orice se poate….., numai sa nu mai stau acasa.
Tanti Verginica, vecina noastra m-a trimis acasa fara sa ma intrebe un cuvant si m-a incurajat sa nu imi fac griji, deoarece sigur ma va ajuta.
Si in trei zile incepeam munca la Oficiul postal 68 in functia de factor postal III, fara drept de gestiune pentru ca abia implinisem 15 ani. In acest nou loc de munca, am lucrat din 12 octombrie pana in 20 decembrie, lunile cele mai proaste pentru o asa meserie, in conditiile in care tu nu ai incaltaminte si imbracaminte corespunzatoare anotimpului. Nu odata am ajuns ingheta si uda fleasca la liceu unde am adormit instantaneu sprijinindu-mi capul in podul palmei. Si nu odata, s-a intamplat ca profesorii sa tipe la mine ca acolo nu este hotel. In schimb alti profesori tineau ora intr-o liniste absoluta pentru a ma lasa sa dorm macar la ora dumnealor pentru ca, imi cunosteau situatia familiala. Acestora le voi pastra mereu in suflet recunostinta mea sincera pentru ca m-au ajutat atat de mult.
Perimetrul pe care trebuia sa-l parcurg zilnic era extrem de mare, pornind de la Podul Constanta toata sos. Chitilei, inclusiv Triaj Chitila, iar pe Bucurestii Noi traseul se intindea de la acelasi Pod Constanta, tot cartierul Pajuta, apoi Cartierul Damaroaia, tot Bucurestii Noi pana in cartierul Straulesti inclusiv.
Iar eu nu eram echipata pentru asa o munca. Hainele mele nu erau dintre cele mai groase, apa si frigul trecea prin ele fara probleme, iar incaltamintea niciodata nu imi pastra piciorul cald si uscat. Imi aduc aminte cand ploua sau ningea cum imi intra apa pe o parte si imi iesea pe cealalta. Si vesnic picioarele mele erau ude si zbarcite de atata apa, ba mai mult cand era ger…atunci era cel mai rau. Ajungeam acasa cu picioarele vinete si aproape inghetate. Nu odata mi s-a intamplat sa cred ca unul sau mai multe degete de la picioare sau maini pur si simplu imi vor degera, nu odata m-am gandit cum voi arata fara vreun deget.
Cand ma uit acum in jurul meu si vad copii care nu vor sa se imbrace daca mama nu le cumpara haine de firma, care fac mare tambalau ca un tricou sau o haina ar fi ncesar sa o imbrace si al doilea an, raman cu gura cascata si ma intreb: “Oare daca ar fi fost in situatia mea cum ar fi reactionat?” evident ca niciodata nu am reusit sa gasesc vreun raspuns acestei intrebari. Si nici nu cred ca as dori, deoarece oricine m-ar auzi intreband asa ceva, ar spune ca asa erau vremurile, ca asa traia marea majoritate a oamenilor. Poate ca asa o fi…Ce sa spun… Asa a fost destinul meu…si nimeni nu este vinovat ca aceste experiente au fost trecute in cartea vietii mele. Oricum ar fi, un lucru este absolut sigur, poate daca nu as fi avut parte de aceste experiente, astazi nu as mai fi femeia puternica care sunt. Poate ca nu as mai fi razbit prin viata, poate ca as fi clacat si astazi nu m-as mai fi putut uita in urma mea cu atata multumire, cu atata bucurie ca, da am reusit.
Am muncit 40 de ani, am fost permanent omul potrivit la locul potrivit, am iubit intotdeauna ceea cee am facut, indiferent cat de greu mi-a fost, insa niciodata nu am abandonat. Niciodata nu am spus nu pot, sau nu vreau. Am stiut ca am capacitatea sa merg mai departe, sa ma bucur si de reusite dar si de greutati. Din ambele mi-am extras seva intelepciunii, din ele m-am format ca om, ca femeie, ca terapeut, deoarece pornind de jos, am avut mereu un termen de comparatie. Astfel atunci cand am fost solicitata sa dau un sfat, sa ajut cu o opinie, avand atat de multe experiente si bune si mai putin bune, am stiut ce ar fi bine pentru cel din fata mea, si sfatul meu, opinia mea in majoritatea cazurilor l-a ajutat.
De data aceasta cea care m-a salvat de la o asa corvoada, a fost mama, care vazandu-mi suferinta zilnica, prin care eram nevoita sa trec, s-a suparat atat de rau pe tatal meu. Intr-o seara, cand am venit acasa si unul din degetele mici era vanat si incepuse sa inghete definitiv, semn ca am stat mult prea mult timp afara in ger si zapada mama mea nu a mai reusit sa se abtina si a explodat precum o bomba artizanala in preajma Revelionului.
Cu riscul de a primi nelipsita bataie de corijare, a decis intr-un mod atat de ferm sa ia atitudine, incat am crezut ca gata, in acea noapte tata ne va omora pe amndoua. S-a certat cu tatal meu rau de tot si concluzionand a spus : “Daca fata mea de azi inainte mai merge la acest serviciu sa-si piarda sanatatea, te omor cu mana mea”. Nici astazi nu stiu ce l-a facut pe tata mai bland decat un mielusel, pentru ca nu numai ca nu a batut-o, dar a fost de acord ca a doua zi sa-mi depun demisia.
Si de aceasta data am avut multe de invatat:
· Mana care astazi te mangaie, maine te poate dobora la pamant fara sa-i pese de suferinta ta!
· Exista oameni pe pamant care intra in viata noastra pentru un scop anume, isi indeplinesc misiunea dupa care isi vad de drum!
· Oricat de greu ti-ar fi in anume momente, nu abandona, incearca sa gasesti solutia de a putea merge mai departe.
· Pastreaza vie in amintirea sufletului tau toate persoanele care in anumite momente te-au ajutat, te-au sprijinit si de multe ori te-au ridicat din mocirla vietii.
· Multumeste destinului si tuturor celor care au participat la formarea ta ca om.
· Bucura-te pentru fiecare lectie pe care o primesti buna sau mai putin buna din ambele sigur vei avea atat de multe de invatat.
· Ai incredere in tine si in fortele tale, sigur atunci cand Dumnezeu va sesiza ca numai poti, iti va trimite un inger pazitor-om care sa te ajute, sa te sprijine si sa te invete ceea ce iti este necesar in acel moment .
· Ai incredere ca acolo sus cineva vegheaza sa nu-ti fie dat mai mult decat poti duce.
Cu toate ca era sfarsitul anului, cu toate ca in mod normal in acea perioada oamenii nu-si cauta un loc de munca, eu inca de a doua zi am inceput sa-mi caut. Cautam cu convingerea clara ca Dumnezeeu este acolo, vegheaza si nu ma va lasa sa ma pierd in tumultul vietii si al desfraului. Si asa a fost! Chiar in data de 9 ianuarie eram deja angajata la Intreprinderea de Industrie Locala Oltenita. Insa aceasta este o alta poveste pe care am sa o povestesc in alt capitol al acestui articol…
Va urma…..
