Drumul Intepeciunii trece prin lectiile vietii – al cincilea loc de munca

prietenie - maini

In celelalte capitole ale acestui… inca nu stiu cum sa-l denumesc… ar putea fi un roman… ar putea fi o autobiografie…ar putea fi… va povesteam pasii grei sau usori ai vietii mele de salariata. Este posibil sa nu interesze pe nimeni, intamplarile vietii mele, sau este posibil ca cineva sa poata face o comparatie a modului cum te puteai angaja in acele vremuri, cum puteai sa te mentii sau cum puteai usor …usor sa urci cate putin in plan profesional.

Nu am descoperit eu apa calda si nici curentul electric, insa stiu ca sunt oameni care prefera sa invete din experientele altora, sa isi poata face o idee cum te poti “descurca” in viata… cum sa nu stai cu mainile incrucisate si sa injuri in dreapta si in stanga, ca parlamentul, guvernul, primul ministru sau chiar presedintele tari…nu fac nimic ca tu sa muncesti. Stand si carcotind, stand si injurand…nu se vor rezolva treburile. Tot privind in gradina vecinului sa vedem daca si-a sapat gradina, daca a pus rasadurile si daca le-a udat… vom ajunge sa realizam la un moment dat ca de fapt noi…nu ne-am sapat, nu ne-am plantat rasadurile si nu ne-am udat propria gradina… si tipam cat putem ca ne este foame. Pai dragii mei, vrem sa mancam… nu exista decat o solutie… “SA MUNCIM” sa transpiram cautand si gasind solutii, punand mana sau capul la treaba … fiecare in domeniul sau de activitate. Nu putem fi toti titrati, cum nu putem fi toti muncitori, este necesar pe acest pamant de absolut toata lumea.

Unii au inclinatii catre a invata, catre a studia in amanunt diverse subiecte care ii framanta, altii prefera sa scrie, sa picteze sau…sa compuna muzica… sunt atat de multe variante, avem de unde alege. In schimb altora le place sa munceasca fizic, in constructii, in industrie, in agricultura in orice domeniu unde este nevoie de forta de munca fizica. Fiecare cu decizia, cu oportunitatea, cu norocul sau destinul sau! Nu putem fi toti sefi cum nu putem sa fim toti muncitori. Important din punctul meu de vedere este ca indiferent cat de mult reusim la un moment dat sa ne ridicam in plan profesional, sa nu uitam de unde am plecat, cine suntem si ce avem de daruit societatii in care traim. Aceasta societate asa cum este ea, cu bune si cu rele, cu conducatori mai buni sau mai rai, cu o conducere care lasa de dorit in multe privinte (nu vreau sa ma hazardez sa imi spun proasta parere in privinta politicienilor care m-au dezamagit si dezgustat profund), aceasta societate ne-a dat sansa de a invata, de a evolua sau de a stagna…de a urca pe treptele sociale sau de a ramane la un nivel minimal. Pana la urma fiecare este responsabil de viata lui, de deciziile lui, de soarta lui… iar destinul este el scris in stele dar stiti vorba aceea “Astrele predispun… Omul dispune!”. Daca nu vom face altceva decat sa ne vaicarim… sa ne ierte Dumnezeu…insa nu este nimeni vinovat de greutatile care vor aparea in mod cert in viata noastra.

Cunosc oameni care din nimic au facut ceva cu viata lor, s-au straduit, s-au instruit, s-au informat, s-au agitat, au muncit si pana la urma au iesit invingatori. Cum tot atat de bine cunosc oameni care aleg sa caute vinovati de propria lor lene, neimplicare, nemunca…care in afara ca se multumesc cu injuratul celor care risca incercand sa faca cate o mica afacere, (care nu totdeauna le iese, insa nu abandoneaza, se scutura de praful insuccesului, se odihnesc putin si o iau de la inceput), care fac tot ce le sta in putinta sa nu-i lase nici pe altii sa-si vada de munca lor. Acestia stau, privesc, carcotesc si reclama… pe toti cei din jur … incercand sa strice si viata altora daca nu sunt in stare sa-si ordonze propria lor viata.

Dar sa revenim la povestea mea! Asa cum va spuneam la sfarsitul acelui articol, am fost nevoita sa caut vreo trei luni pana mi-am gasit un nou un loc de munca. Cu toate ca eram pusa intr-o situatie neplacuta si trebuia sa accept sa fiu angajata ca muncitor necalificat, cu toate ca mi se promisese ca voi lucra ca dactilografa, simteam intuitiv ca ceva nu va functiona cum imi doream, insa starea de nervozitate a tatalui meu m-a pus in situatia de a accepta aceasta oferta, chiar daca stiam ca nu este tocmai ce imi doream. Si astfel pe data de 1 aprilie (data parca predestinata pacalelii) am inceput lucrul la Electrouzinproiect.

Am intrat timida intr-un spatiu cu opt birouri la care lucrau cinci dactilografe, urmand ca eu sa fiu a sasea, o colega care lucra pe un Xerox din primele tipuri si seful acelui birou.

In clipa in care am intrat pe usa, toate masinile de scris s-au oprit parca la un semnal, si toate privirile celor din birou s-au indreptat catre mine. Rosisem toata cand seful biroului s-a ridicat in picioare, a dat mana cu mine, s-a prezentat, apoi, m-a prezentat fiecarei colege din acel birou. Toate erau amabile, insa ma scrutau cu privirea parca incercand sa afle a cui relatie sunt, cine pusese o vorba buna sa fiu angajata.

Doar eu stiam cate ziare studiasem, cate telefoane dadusem, la cate locuri posibil vacante ma prezentasem si fusesem refuzata, insa asa precum a-ti observant, sunt o persoana incapatanata, perseverenta dar mai ales extrem de muncitoare si un refuz, nu a insemnat pentru mine ca va fi necesar sa renunt. Dimpotriva m-am mobilizat si mai tare, m-am ambitionat sa nu abandonez ci sa merg si mai departe, stiind ca acolo unde va fi locul meu, voi fi primita si imi voi putea castiga painea cea de toate zilele.

Seful meu mi-a aratat care v-a fi biroul meu, apoi m-a invitat sa iau loc si a rugat-o pe o colega sa imi arate ce voi avea de facut. Bineinteles ca toata, lumea avea privirea indreptata catre mine si nu se sfiau sa imi adreseze intrebari dintre cele mai incomode posibil.

Am trecut cu brio acest prim test de calm, rabdare si diplomatie. Nu inseamna ca nu imi aduc si acum aminte intrebarile tendentioase si rautacioase pe care mi le-au adresat si carora m-am straduit sa le raspund cu cea mai mare sinceritate, deoarece de cand ma stiu, am avut propria mea teorie care ma indruma sa nu mint, deoarece o minciuna spusa astazi, maine va aduce dupa ea alte minciuni care sa o acopere pe aceasta. Iar ziua urmatoare va aduce multe altele care sa le acopere pe cele spuse ieri…la un moment dat fiind atat de multe minciuni nu le vei mai tine minte si tot te vei da de gol, mai devreme sau mai tarziu.

Ba chiar si in situatia minciunilor prin omisiune (adica nu vorbesti despre un anume lucru pe care nu vrei ca ceilalti sa-l stie) este o mare problema, deoarece daca Dumnezeu ti-a dat constiinta (ceea ce in cazul meu se pare ca este in exces), la un moment dat, vei simti nevoia sa-l spui, sa numai simti povara adevarului ascuns prin omisiune. Spun aceasta deoarece am experimentat-o pe pielea mea…si dupa ani si ani am decis ca eu nu mai vreau sa port povara adevarului ascuns, si l-am facut public celor implicati. Asa mi-am eliberat constiinta, asa mi-am eliberat sufletul si m-am linistit profund si total.

O buna bucata de timp, a fost in regula, cu toate ca eram cea mai mica, si cea mai noua la acest loc de munca, mi s-a dat ca sarcina sa fiu responsabila cu impartirea echitabila a lucrarilor si facerea pontajelor, in afara de lucrarile dactilo pe care le aveam de facut.

Colegele, in ciuda faptului ca fusesera atat de curioase in prima zi cand ma prezentasem in acel birou, s-au dovedit a fi niste fete minunate. Bine firesc si normal ca fiecare dintre ele sa aibe si calitati dar si defecte, care insa nu ma afectau pe mine in nici un fel. Pot spune cu mare bucurie ca dupa ce m-au cunoscut, dupa ce au vazut ca sunt o fata in banca mea, ca nu caut scandalul, nu barfesc si nu ma bag in lucruri care nu ma privesc, chiar au inceput sa ma iubeasca cu adevarat si sa ma aprecieze sincer. In fiecare zi era o atmosfera de sarbatoare, in fiecare zi luam masa toate impreuna, fiecare cu pachetelul pregatit sa fie impartit la toate celelalte fete.

Singurul care nu intra in acest grup, era seful nostru (care avea o motivatie foarte serioasa sa nu o faca – avea o amanta intr-un alt sediu, care era de o gelozie incomesurabila).

In rest toate ne adunam in jurul unui birou si ne asezam la masa, masa pe care o puneam prin rotatie fiecare dintre noi. Radeam, povesteam si ne bucuram fiecare de prezentele celorlalte.

Si acum ma amuz cand imi aduc aminte de colega de la Xerox, care, cand se bloca acesta si numai functiona… o apucau asa niste nervi…incat lovea xeroxul cu pumnii… injurand ca la usa cortului.

Apoi nu o pot uita pe colega noastra rusoaica. Era printre noi o colega dactilografa de limba rusa, care venise in Romania prin casatorie cu un cetatean roman, care la scurt timp, s-a gandit el in marea lui intelepciune sa plece cu o alta femeie, iar pe colega noastra sa o lase fara casa, fara masa, fara serviciu, intr-o tara straina, fara posibilitatea de a se mai putea intoarce acasa, unde isi vanduse tot avutul, nemaiavand nici un fel de rude in tara sa. Si astfel colega mea s-a vazut in situatia sa isi gaseasca un loc de munca (ceea ce nu i-a fost deloc usor), sa gaseasca posibilitatea de a locui provizoriu undeva, pana va reusi sa isi faca un camin propriu. Dar pentru ca era o fata muncitoare, serioasa si extrem de determinata sa nu se lase invinsa de viata, a reusit. Eu am cunoscut-o cand deja facuse toate aceste lucruri.

Era o fata micuta de statura, blonda cu niste ochii superbi, cu fata frumoasa si cu un zambet fermecator, cu un accent vizibil rusesc, care te cucerea imediat ce o cunosteai. O si vad cum se uita in oglinda, unde isi mai aranja machiajul, si cand si cand… o auzeai cum se pisicea: “ Offfff ca tare sunt mica si necajita…si niiiiimeeennnniiiii nu ma iubesteeee!!!!!” Toate o priveam cu dragoste si ii declaram ca noi o iubim, sa nu mai sufere ca iata cate surori are dintr-o data. Si sa o fi vazut-o cat de fericita era si cum venea si ne imbratisa pe fiecare, incantata ca uite o iubeste si pe ea cineva…

Apoi mai aveam o colega care era o enciclopedie ambulanta, care ne ajuta pe toate cand nu stiam ceva in orice domeniu ar fi fost. Citea foarte mult, iar eu nu i-am adresat nici o intrebare la care sa nu primesc cel mai documentat raspuns posibil. Iar asta se intampla cu toate colegele mele. De la ea am invatat, ca o dactilografa care se respecta, nu sta niciodata fara Indreptarul ortografic ortoepic si de punctuatie la ea pe birou si de cate ori primeste o ciorna la lucru, sa nu se jeneze sa corecteze acea ciorna conform acestui indreptar, indiferent ca cel care a adus lucrarea este sef sau un coleg.

Mai aveam o colega care, cu toate ca nu avea copii, totdeauna intarzia la sericiu, totdeauna incepea ziua injurand, si o sfarsea la fel. In schimb avea un suflet mare, era generoasa, afectuasa, saritoare si extrem de muncitoare. Ajuta pe toata lumea, ramanea peste program ori de cate ori era necesar fara sa comenteze sau sa se supere… altele erau motivele pentru care se supara. Transportul in comun, lipsa mancarii in magazine, lipsa banilor care nu-i ajungeau niciodata, barbatul care uita sa ajunga la timp acasa, iar cand venea era cu bautura in nas si avea chef de cearta.

Si mai aveam o colega care vorbea putin, in schimb se amuza, radea si se bucura alaturi de noi de orice eveniment din acel birou, insa asa era ea…extrem de introvertita, dar cu un suflet de aur. Niciodata nu refuza sa ajute pe cei din jur, niciodata nu se enerva, niciodata nu era suparata pe cineva. Venea prima si in general pleca ultima. Acum stand si gandidu-ma mai profund la ea imi dau seama ca era extrem de nefericita, dar nu avea curajul sa-si spuna suferinta, sa ceara ajutor, sa suporte compasiunea celor din jur.

Iti trebuie mult curaj, sa spui ce te doare, ce te framanta, ce te deranjeaza dar mai ales ce te face sa suferi permanent. Niciodata nu povestea nimic despre ea sau familia ei. Iar ochii ei emanau atata suferinta… pacat ca atunci eram mult prea tanara si neinteleptita ca sa o pot ajuta.

Deasemeni, mai aveam o colega care mai mereu era nemultumita. Care vesnic isi gasea motive sa se enerveze, sa tipe la cineva, sa tranteasca sau sa bufneasca. Este foarte adevarat ca noi cele din birou cu ea  eram supuse acestui tratament foarte rar si asta numai daca faceam vreuna imprudenta sa ii spunem ca nu a avut dreptate cand l-a repezit pe vreun coleg sau colega din alte departamente. Atunci era prapad, cateva ore bombanea, tipa si ameninta… singurul nostru noroc fiind ca era genul acela binecunoscut al: “Cainelui care latra si nu musca!”. Oricum acea zi era compromisa pentru tot biroul la cat de urat facea. Si de aceea invatasem toate lectia si nu ne mai spuneam opinia decat extrem de rar si numai in conditiile in care chiar sarea prea tare calul.

Si seful nostru era destul de tacut (nu-mi dau seama nici acum daca asa era dansul sau ii era frica sa nu afle amanta sa, ca vorbeste prea mult cu noi). Singurele momente in care vorbea mai mult era, cand, dupa venirea amantei sale din celalalt sediu la noi in birou, incepea sa ne certe pe fiecare, gasindu-ne nod in papura… fara absolut nici un motiv in afara criticilor severe cu care ii impuia capul acea femeie odioasa, as indrazni a spune acum.

Cand se aseza la masa, parca il vad si acum. Punea o hartie A4 in fata sa… scotea un mar din punga in care avea mancarea (care era in fiecare zi aceeasi, niciodata nu se schimba absolut nimic). Il taia in opt parti egale pe care le aseza la rand. Apoi scotea o mica bucata de cascaval, pe care il impartea si pe acesta tot in opt parti egale, pe care le punea peste fiecare felie de mar in parte. Scotea doua felii de paine pe care o taia tot in opt parti egale care acopereau cascavalul… Dupa ce totul era aliniat ca la armata, incepea tacticos sa ia cate un pachetel astfel format, pe care il mesteca destul de mult, apoi cand termina, bea o ceasca de cafea…si asta era tot.

Stau si acum si ma intreb, oare nu se plictisea sa manance in fiecare zi acelasi lucru??? Eu una nu cred ca as putea sa mananc mai mult de doua zile acelasi fel de mancare.

Si ca deobicei (pentru ca este clar ca devenise un obicei in viata mea, care m-a urmarit si care ma urmareste in continuare) atunci cand un lucru este frumos, este placut si linistit, aducandu-mi satisfactiile scontate, au aparut si norii de furtuna inerenti. Faptul ca seful meu avea o amanta intr-un alt sediu (actualul sediu al Antenei I) m-a marcat si m-a afectat foarte tare.

Faptul ca cineva in preajma mea are o relatie extraconjugala, nu m-a interesat niciodata, deoarece fiecare face ce vrea cu viata lui, insa atunci cand acesta este motivul pentru care eu trebuie sa sufar, sa fiu umilita, jignita si batjocorita, deja aici vorbim de atac la persoana pe diverse cai si in acest caz numai poti fi indiferenta la ce se intampla in jurul tau.

Asa am patit eu. Fiind tanara, frumusica, placuta privirii, amabila, dar mai ales noua in peisaj, constituiam un posibil pericol pentru aceasta persoana. A fost suficient ca aceasta, sa vina dupa cateva luni, in sediul central si sa ma cunoasca, sa ma vada, ca imediat viata mea a devenit un iad.

Ce este culmea, aceasta nici macar nu a incercat sa ma cunoasca, sa vada in ce ape ma scald, sa vada ce fel de om sunt… a facut tot ceea ce i-a stat in puteri sa ma excluda din peisajul institutiei, sa ma umileasca si sa ma discrediteze in fata tuturor.

Deoarece lucram in sediul central al institutiei, a cerut sa fiu transferata la sediul in care lucra dumneaei, pentru a ma putea umili dupa bunul sau plac. Fiind sefa, evident ca i s-a aprobat aceasta cerere, mai ales ca cei de la Biroul Personal nu cunosteau aceasta relatie a celor doi. Acolo sa te tii trai pe vatrai.

Intai m-a folosit la arhiva, unde am sortat tone de dosare, le-am etichetat, le-am numerotat, le-am inregistrat, dupa care le-am asezat frumos pe rafturi. Ce sa spun ca nici in ziua de astazi nu sunt convinsa ca acelea nu erau dosare clasate, dosare aruncate intr-o incapere spre a fi casate (distruse) deoarece trecuse de mult termenul de pastrare a lor! Sansa mea a fost iar faptul ca sunt Fecioara, o tipa extrem de meticuloasa, ordonata si grijulie ca totul sa fie perfect oranduit, pana la a fi chiar obsesiva.
Chiar si astazi simt gustul de praf, imbibat cu mirosul de hartie veche dar si cu mirosul de soareci si sobolani. Am muncit pe branci cateva luni spre a aseza in ordine toate acele dosare. In acea perioada aveam herpes si cosuri facute de la mizeria pe care trebuia sa o suport zilnic. Insa nu m-am dat batuta, asa cum probabil aceasta ar fi dorit! Nu am abandonat razboiul, ca sa spun asa, nu am fugit de munca, nu m-am ascuns de frica muncii de sisif pe care eram nevoita sa o prestez zilnic.

Apoi m-a folosit la heliograf. Ce este heliograful?? Este un aparat pe baza de amoniac, care copiaza desenele pe calc cu dimensiuni considerabile, care apoi sunt pliate de dimensiunea unei pagini A4 si indosariate in proiectele la care vor fi folosite. Acolo am muncit luni de zile, intr-un colectiv de femei una si una, bune la suflet, generoase, saritoare si extrem de muncitoare, care nu mancau sau nu beau nimic fara a-mi oferi si mie (Va aduceti aminte de primul meu loc de munca? Unde nici nu implinisem 15 ani si adulti la care as fi avut pretentii, mancau in fata mea, ca langa o mobila, tratandu-ma cu cel mai mare dispret, chiar daca eu nu primeam nici un salariu pentru munca depusa de mine in acel loc).

De la aceste doamne am invatat o gramada de lucruri, dar mai ales am invatat ce inseamna sa fii OM cu adevarat. Nu erau persoane scolite la nu stiu ce facultati, insa erau atat de atente una cu alta, se ajutau, se sfatuiau, se sprijineau dar mai ales se iubeau una pe alta ca niste surori. Pe mine, m-au primit cu toata dragostea lor, si au incercat sa ma faca sa ma simt bine in acel loc, sa nu ma mai simt umilita, de atitudinea acelei femei geloase si pe aerul pe care il respira seful nostru.

Cu toate acestea nu puteau sa impiedice ca tot ce consumam sa aibe acel gust inconfundabil de amoniac (mai ales ca lucram la subsol, iar sistemul de ventilatie nu facea fata mirosului insuportabil, atunci cand aveam de lucru extrem de mult – asta fiind atunci cand se predau proiectele si lucrarile erau foarte multe). Nu puteau sa ma ajute mai mult, nu puteau sa impiedice acel miros sa-mi distruga sanatatea. Nu puteau sa faca in asa fel incat sa nu resimt acel gust si miros in tot ceea ce consumam. Nu puteau sa impiedice ca hainele, parul si pielea mea sa nu se imbibe cu acel miros, care m-a urmarit toata viata, si in orice context l-am intalnit, sa nu-mi aduca aminte instantaneu de acea perioada, care mi-a adus multa suferinta, umilinta si munca, dar si multa intelepciune, dragoste fata de colgele mele, invataturi de tot felul, de la banale retete de mancaruri, pana la informatii despre astrologie, fitoterapie, apiterapie si multe alte informatii in foarte multe domenii.

Daca a vazut acea femeie ca nu a reusit sa ma convinga sa-mi dau demisia si sa fug cat mai departe de dumneaei… s-a gandit sa ma aduca in biroul sau si sa-mi faca viata si mai grea. Sansa mea a fost, ca fiind crescuta de un tata despotic asa cum era tatal meu, ma invatasem sa fac lucrurile si sa nu carcotesc. Ma invatasem sa iau partea frumoasa a tuturor incercarilor si chiar imi placea sa ma felicit cand reuseam sa mai trec peste inca o zi de umilinte, jigniri si munca sustinuta. Imi placea sa-mi fac mici daruri cand reuseam sa fac totul foarte bine, fara sa ma plang, fara sa ma agit. Pur si simplu sa fac…si sa-l las pe Dumnezeu Bunutul sa aseze lucrurile cum numai El stie cel mai bine. Si se pare ca Mana Divinitatii a stat permanent pe crestetul meu ajutandu-ma sa trec toate obstacolele vietii mele.

In acea perioada, eram cea care facea cafeaua doamnei respective (mie nu mi-a placut niciodata cafeaua, cu toate ca dupa ani si ani, am fost nevoita sa beau o ceasca de cafea zilnic, pentru tensiunea mea foarte mica, ca indicatie medicala data de medicul meu cardiolog). Apoi ma trimitea zilnic sa-i cumpar de mancare, se facea ca uita si ma trimitea a doua oara sa-i cumpar tigari.

Nu plecam niciodata la sfarsitul programului, ci mult mai tarziu, deoarece aceste drumuri, nu ma scuteau sa-mi fac si lucrarile care credeti-ma ca nu erau deloc putine, care pe masura ce le faceam din ce in ce mai repede tot cresteau ca numar si complexitate. Si pentru ca eram in birou cand venea doamna de la curatenie, sefa mea nu o lasa sa faca curat pe motiv ca avem de lucru, iar dupa ce terminam lucrarile ma punea sa fac eu curat in locul acesteia, motivand ca nu putem sta in mizerie a doua zi cand vom veni la serviciu. Si asta s-a intamplat cativa ani.

Cativa ani in care mi-am exersat, rabdarea, intelepciunea, diplomatia, perseverenta, seriozitatea si determinarea de a merge mai departe.

Sansa mea a venit de la seful unui colectiv de proiectanti si desenatori, care venind zilnic in biroul nostru, a observat singur la ce incercari sunt supusa, la ce umilinte….si intr-o zi in care eram singura in birou, mi-a propus sa ma mut in colectivul dumisale si sa ma calific la locul de munca ca si desenatoare tehnica. Nu imi venea sa cred ca cineva a obseravat situatia mea, si chiar doreste sa ma ajute.

Am acceptat in prima secunda in care acel om mi-a facut aceasta oferta cu rugamintea sa ii comunicam sefei mele abia dupa ce voi primi toate aprobarile necesare pentru mutarea in noul meu loc de munca.

Din toata aceasta experienta am invatat o gramada de lucruri:

– Ce iti este scris in frunte iti este pus.
– Tacerea este ca mierea.
– Capul plecat de sabie nu este taiat.
– Cu rabdarea poti trece marea.
– Prin munca si staruinta vei ajunge la dorinta.
– Cine lucreaza si tace, mai multa treaba face.
– Munca e bratara de aur.
– Omul harnic, muncitor, de paine nu duce dor.
– Munca ne scapa de trei mari rele: de urat, de fapte rele si de nevoie.
– Munca n-a dezonorat niciodata pe nimeni.
– Munca nu stie ce-i rusinea.
– Începutul greu duce la un sfârsit bun.
– Un magar care-si poarta sarcina sa pretuieste mai mult decât un leu care sfâsie oamenii.

Continuarea intr-un capitol viitor ….

Va urma…

 

Aceiasi de ieri, de azi, dintotdeauna…

Neluta

 

prietenie

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *