Legenda păsării Phoenix
Există o pasăre care nu depune ouă şi nu are pui. Era aici la începutul lumii şi trăieşte şi azi, ascunsă, într-un loc îndepărtat, în deşert. Este Phoenixul, pasărea focului.
Într-o zi, la începutul timpului, Soarele s-a uitat în jos şi a văzut o pasăre mare cu pene sclipitoare. Erau roşii şi aurii – strălucitoare şi orbitoare precum Soarele însuşi. Soarele a strigat: „Phoenix glorios, vei fi pasărea mea şi vei trăi veşnic! Vei trăi veşnic!”
Phoenixul era foarte bucuros să audă cuvintele acestea. Şi-a ridicat capul şi a cântat: Soare, Soare glorios, voi cânta cântecele mele doar pentru tine!
Dar Phoenixul nu a fost bucuros pentru mult timp. Săraca pasăre, penele ei erau prea frumoase. Bărbaţi, femei şi copii o urmăreau mereu şi încercau să o prindă. Voiau să aibă câteva dintre acele pene frumoase şi strălucitoare pentru ei însişi.
„Nu pot trăi aici” s-a gandit pasărea, aşa că a zburat spre est, unde Soarele răsare dimineaţa.
Phoenixul a zburat mult timp, până a ajuns într-un deşert îndepărtat, ascuns, unde nici un om nu trăia.Şi acolo a rămas phoenixul în pace, zburând liber şi cântând cântecele sale de laudă pentru Soare.
Au trecut aproape cinci sute de ani. Phoenixul trăia încă, însă îmbătrânise. De cele mai multe ori era obosit şi îşi pierduse mult din putere. Nu mai putea să se înalţe atât de mult pe cer şi nici să zboare atât de repede sau atât de departe cum o făcea când era tânăr.
„Nu vreau să trăiesc în felul ăsta” s-a gândit phoenixul. „Vreau să fiu tânăr şi puternic.
Aşa că phoenixul şi-a ridicat capul şi a cântat: „Soare, Soare glorios, fă-mă tânăr şi puternic din nou!” dar Soarele nu a răspuns. Zi după zi phoenixul a cântat. Pentru ca Soarele nu răspundea, phoenixul s-a hotărât să se întoarcă în locul în care trăia la început şi să mai încerce o dată.
A zburat peste deşert, peste dealuri, văi verzi şi munţi înalţi. Călătoria a fost lungă şi, pentru că phoenixul era bătrân şi slăbit, a trebuit să se odhnească de-a lungul drumului. Acum, phoenixul are un ascuţit simţ al mirosului şi este deosebit de pasionat de ierburi şi condimente. Aşa că, de fiecare dată când a aterizat, a adunat bucăţi de scorţişoară şi tot felul de frunze parfumate. A băgat o parte printre penele lui şi le-a cărat pe restul în gheare.
Când pasărea a ajuns în sfârşit la locul care fusese cândva casa ei, a aterizat pe un palmier înalt care creştea pe un munte. Chiar în vârful copacului, pasărea a construit un cuib din scorţişoară pe care l-a căptuşit cu frunze parfumate. Apoi phoenixul a zburat şi a adunat nişte clei cu un miros foarte ascuţit, numit „mir”, pe care l-a văzut curgând dintr-un copac din apropiere. Phoenixul a făcut un ou din mir şi a dus oul la cuib.
Acum totul era pregătit. Phoenixul s-a aşezat jos în cuibul lui, a ridicat capul şi a cântat: „Soare, Soare glorios, fă-mă tânăr şi puternic din nou!”
De data asta Soarele a auzit cântecul. A alungat imediat norii de pe cer, a potolit vânturile şi a început să strălucească, în acea zonă, cu toată puterea lui.
Animalele, şerpii, şopârlele şi toate celelalte păsări s-au ascuns de razele puternice ale Soarelui – în peşteri şi găuri, la umbra pietrelor şi a copacilor. Doar phoenixul a stat în cuibul lui şi a lăsat razele Soarelui să bată pe penele lui frumoase şi strălucitoare.
Dintr-o dată s-a văzut o lumină puternică, au început să sară flăcări din cuib iar phoenixul a devenit o bilă mare de foc.
După un timp, flăcările s-au stins. Copacul nu a ars şi nici cuibul. Dar phoenixul nu mai era. În cuib era o grămadă de cenuşă gri-argintie.
Cenuşa a început să tremure şi să se ridice încet. De sub cenuşă s-a ridicat un phoenix tânăr. Era mic şi părea destul de şifonat dar şi-a întins gâtul, a ridicat aripile şi a început să le fluture. Din moment în moment a crescut până a ajuns la fel de mare precum vechiul phoenix. S-a uitat în jur, a găsit oul făcut din mir şi l-a scobit. Apoi a pus cenuşa înăuntru după care a închis oul. Phoenixul tânăr a ridicat capul şi a început să cânte: „Soare, Soare glorios, voi cânta cântecele mele doar pentru tine! Pentru totdeauna!”
Când cântecul s-a terminat, vântul a început să sufle puternic, norii au acoperit cerul şi celelalte creaturi au ieşit din ascunzătorile lor.
Apoi phoenixul, cu oul în gheare, s-a ridicat în aer şi şi-a luat zborul. În acelaşi timp, o mulţime de păsări de toate formele şi mărimile s-au ridicat de pe pământ şi au zburat în spatele phoenixului, cântând împreună: „Tu eşti pasărea cea dintâi! Tu eşti regele nostru!”
Păsările au zburat cu phoenixul până la Templul Soarelui pe care egiptenii l-au construit la Heliopolis, oraşul Soarelui. Apoi phoenixul a pus oul cu cenuşa înăuntru, pe altarul Soarelui.
„Acum,” spuse phoenixul, „trebuie să zbor singur”. Şi în timp ce celelalte păsări priveau, phoenixul şi-a luat zborul, spre deşertul îndepărtat.
Phoenixul trăieşte şi acum acolo. Dar la fiecare cinci sute de ani, când începe să se simtă slăbit şi bătrân, zboară spre vest, spre acelaşi munte. Acolo construieşte un cuib parfumat, în vârful unui palmier iar Soarele îl arde iar, până rămâne doar cenuşa din el. Dar de fiecare dată phoenixul renaşte din acea cenuşă, proaspăt, nou şi tânăr din nou.
20 octombrie 2023
