Astăzi povesteam cuiva două din întâmplările vieții mele, care după ce m-a ascultat cu mare atenție ceea ce îi povesteam mi-a spus pe un ton ferm: „Neluța povestea asta este de scris, este atât de amuzantă și inedită în acelaș timp, încât se cere a fi povestită într-una din cărțile tale”.

Urmare acestui sfat am purces la a spune aceste două povești, care sigur își va găsi locul într-unul din volumele pe care le voi tipari în viitor.

Atunci când ne căsătorim, firesc și corect este ca să ne asumăm că soțul sau soția are părinți, care implicit la un moment dat vor îmbătrâni și vor avea nevoie de ajutor, poate are frați sau surori pe care poate va fi cândva necesar să-i ajuți cu diverse lucruri, cum și ei poate o vor face atunci când noi vom avea vreo nevoie.

Eu din nefericire nu am frați sau surori, nu am cumnați sau cumnate, însă așa cum este de la sine înțeles am avut părinți și socri pe care i-am iubit și respectat până atunci când fiecare dintre ei au plecat din această lume.

Povestea aceasta a început atunci când mama soacră, fiind bolnavă am hotărât să o luăm la noi acasă să o putem ajuta mult mai atent, decât dacă eram nevoiți să mergem zilnic la dânsa și astfel ultimii 6 ani de viață ai mamei soacre, i-a petrecut la noi în casă.

Fiind bolnavă și boala agravându-se an de an, deoarece așa precum se știe bătrânețea vine la pachet cu diverse probleme de sănătate, mai mici sau mai mari, era ncecesar să fie supervizată permanent și la nevoie ajutată.

Bolile de care suferea erau boli care afectează sistemul nervos central și afectează discenramântul, apare uitarea, fără a fi afectată în primă fază mișcarea, doar în ultimile zile (cam o săptămână) nu s-a mai putut mișca deloc, în rest era foarte activă, fiind persoana care zilnic mătura toată casa și curtea, indiferent că era sau nu era necesar să măturăm.

Avea momente în care privea în gol ore întregi, cum avea alte momente mai mici sau mai mari, în care începea să vorbească fără șir, cuvinte pe care doar dânsa le înțelegea, tuturind cu orele fără a se opri decât atunci când probabil i se descărcau bateriile.

În momentele în care vorbea fără noimă… nu reușeai să o oprești indiferent ce ai fi făcut… de te termina cu nervii… acea turuială permanentă din care nici nu înțelegeai nimic… și reușea să te enerveze la culme, de-ți venea să-ți iei câmpii, așa cum am pățit eu de câteva ori.

La vremea aceea scriam primul volum din cartea mea de terapeut „Inforenergetica din suflet pentru suflete – Cum să-ți vindeci trupul, emoțiile și relațiile”, deci în mod normal aveam nevoie de liniște să mă pot concentra să o pot termina și trimite la tipografie.

Într-o zi a apucat-o pe mămica (așa i-am spus în toată perioada în care mi-a fost soacră) „tuturiala” care evident că știam că nu se va termina prea curând, moment în care enervată la culme mi-am luat laptopul, o pijama, poșeta și cheile mașinii și am plecat extrem de nervoasă, oriunde puteam să găsesc puțină liniște.

Eram atât de nervoasă încât nici măcar nu am mai trecut să-i comunic soțului meu că plec de acasă.

Iată-mă la volanul mașinii mele mergând unde vedeam cu ochii, doar să fiu cât mai departe de acea „tururială” care nu se mai termina de nu-mi auzeam nici măcar gândurile proprii.

Am condus de la ora 17,00 până la ora 21,30 într-o direcție total necunoscută, fără vreun plan anume, pur și simplu doream să conduc și să-mi liniștesc gândurile, învălmășite de atâta „turuială”.

La un moment dat am observat pe șoseaua pe care rulam, pe partea stângă a șoselei o firmă luminoasă și mai multe lumini la diverse geamuri ale acelei locații care de la distanță bănuiam că este o pensiune sau motel.

Am intrat în parcarea acelei pensiuni, am coborât am mers la recepție m-am informat dacă pot închiria o cameră, dar și dacă pot lua masa în localul dumnealor, m-am cazat și am coborât la masă.

După câteva secunde a venit un tânăr extrem de amabil, cu un zâmbet larg pe buze, care m-a salutat și m-a întrebat cu ce mă poate servi.

Prima întrebare pe care i-am adresat-o a fost: „Nu vă supărați unde suntem aici?”, moment în care acel tânăr crezând probabil că glumesc mi-a răspuns: „În România”.

Eu am continuat spunându-i „ Dragul meu știu că suntem în România… problema este unde anume în România?” acesta a rămas câteva secunde interzis… după care și-a revenit și mi-a răspuns zâmbind:  „Doamnă mai sunt vreo cinci kilometri până la Bacău”, informație care m-a șocat atât de mult încât am rămas mască, fără a-mi veni să cred că în cele patru ore și jumătate am parcurs acest drum până la Bacău.

Am comandat ceva de mâncare, și chiar o sticlă de bere, am mâncat și am mers în cameră unde m-am apucat de scris până spre dimineață.

Am tras un pui de somn zdravăn, m-am informat dacă mai pot rămâne o noapte la acea pensiune și am plecat să mă plimb prin Bacău, care DA… chiar era foarte aproape de locația în care poposisem.

Am intrat prin piață și m-am informat de prețuri, pentru a i le comunica soțului meu care este preocupat de tot ceea ce este legat de acestea, ba chiar am făcut fotografii cu diverse produse, să i le arăt, astfel să poată face comparație cu produsele și prețurile din București.

Eu nu am astfel de preocupări, intru în piață cumpăr ce am nevoie și plec, nu-mi place să pierd timpul prin piață sau magazine, cosiderând că acest timp este un timp pierdut inutil și fără nici un rost.

În acea zi am făcut sute de fotografii cu Nikon-ul 7000 al meu, care de atunci a binevoit să intre în greva muncii, nemaiputând fi reparat, din lipsă de piese de schimb.

M-am plimbat prin Bacău și am fotografiat tot ceea ce mi-a atras atenția, pentru a nu uita această călătorie spontană pe care am făcut-o, aș putea spune „în orb”, adică fără nici un obiectiv, fără nici o țintă.

M-am întors la pensiune, am mâncat ceva pe fugă, am băut un pahar de vin, m-am dus în cameră și m-am apucat de lucru.

Dimineața următoare m-am urcat în mașină și am plecat către casă, de data aceasta fiind ziuă, șoseaua a fost mult mai aglomerată și am făcut ceva mai mult până acasă.

Am descărcat cardul aparatului de fotografiat și m-am apucat să spun povestea și să postez toate fotografiile făcute la acest drum… sub titlul: „MAREA EVADARE”

După circa o lună jumătate pe mămica a apucat-o iar „turuiala„ (nu îi pot spune altfel deoarece nu se înțelegea absolut nimic din ceea ce probabil dorea să comunice…) ci se auzea doar acea turuială permanentă.

De data aceasta eram înainte de ziua în care primeam pensia și verificând portmoneul… am constatat că nu pot pleca mult prea departe de casă… însă evident că nu am mai rezistat și am plecat, nervoasă la culme că nu mă pot concentra să lucrez.

M-am urcat în mașină și am șters-o englezește… Trecând prin Otopeni am observat pe un stâlp o micuță reclamă a unei pensiuni care închiria camerele cu 20 euro/noapte.

Am virat la dreapta pe strada cu pricina, m-am parcat în curtea pensiunii și m-am cazat acolo, din nefericire nu aveau și restaurant așa că m-am întors câțiva zeci de metri la restaurantul pe lângă care tocmai trecusem.

Am cinat și m-am dus în cameră unde m-am apucat de lucru să termin de scris, să pot da cartea la tipar.

Am lucrat până mai târziu, apoi m-am pus la somnul de care aveam mare nevoie, după o zi plină de stres dar și de muncă.

Dimineață am lăsat mașina în curtea pensiunii, am dat o raită prin Otopeni, am făcut câteva fotografii, m-am întors la mașină și am pornit către casă, mult mai relaxata față de ziua precedentă când simțeam că explodez de nervi.

Seara am postat cele câteva fotografii din Otopeni sub titlul: MICA EVADARE.

Stau și mă gândesc acum… „ Oare nouă ce ne va aduce bătrânețea și pe cine vom enerva?”.

Eram și sunt de acord că boala te face din om neom, mai ales o astfel de boală care ne afectează sistemul nervos și discernământul, însă oricât ai fi de conștient de aceste lucruri nu poți să  te stapânești când pățești ceea ce se întâmpla în casa mea… și atunci fugi pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, îți limpezești mintea și sufletul, apoi te întorci și continui până la final.

Cred că este necesar să vă fac o mărturisire sinceră și deschisă: „Am momente în care mă apucă un dor atât de mare și de profund, încât mi-aș dori să o mai am prin casă pe mămica (soacră) fie să și turuie la nesfărșit, sau pe mama mea care îmi repeta în ultima parte a vieții sale diverse lucruri la infinit, sau pe tata socru care mereu punea țara la cale împreună cu mine, să facem diverse pozne împreună spre enervarea sau înveselirea celor din jur și de ce nu chiar pe tatăl meu care mereu mirosea a alcool și tutun, ne înjura și mai mereu era pregătit să ne aplice o corecție fizică, fie că greșisem sau nu ceva în fața sa, încât îmi rezerv câteva momente în care plâng din toată ființa mea, să-mi liniștesc sufletul plin de dor”.