“Recunoştinţa este o virtute a sufletelor nobile” Esop.

 

“Nici câinele nu muşca mâna care-l hrăneşte.”

 

Am inceput acest articol cu cateva zile inainte, insa din diverse motive nu am apucat sa-l termin. Este ora 3,42 a.m, m-am trezit din somn, ingrijorata, trista, agitata. Motivul??? Un vis!!! Da… un vis pe care nu l-am putut accepta cu mintea mea, un vis care mi-a reamintit de acest articol, dar mai ales de faptul ca inca astepta sa fie terminat si postat pe site-ul meu.

 

 

Si pentru ca asa este drept si corect va voi povesti acest vis ca sa intelegeti de ce am avut aceasta stare de disconfort. Se facea ca eram pe una din paginile mele de Fb. si discutam cu mai multe persoane. La un moment dat se facea ca un domn, era intr-o camera alaturata la un birou, si nu stiu cum, in timp ce discutam cu dansul, am constatat ca nu mai aveam o piatra semipretioasa de la un pandantiv ce il purtam la gat. Mi-am aratat nemultumirea, ingrijorarea, ba chiar supararea ca imi disparuse acea piatra. Dumnealui, foarte calm, mi-a comunicat ca si piatra, dar si inelul pe care il pierdusem cu ceva timp inainte, sunt la dansul. A scos o punguta de plastic, in care erau mai multe pietricele si doua inele. Unul dintre ele am avut impresia ca este inelul meu, si pe moment m-am bucurat enorm, apoi cand l-a scos din punguta, am realizat ca nu este inelul meu, deoarece acesta avea piatra grena, iar al meu avea piatra turcoaz.

 

Insa am facut ceva ce in viata reala nu as face nici macar un gluma, l-am luat, dar mai ales am sustinut cu tarie ca este al meu. Apoi nu stiu in ce conjunctura a aparut in vis, un patut in care se afla un copil care statea in picioare, semn ca era de circa un anisor… Iar nu stiu de ce, dar mai ales, nu am inteles care era scopul… de am intrat in camera alaturata si am pus peste tot pe jos niste suruburi cu varful in sus, niste pioneze, dar mai ales un fel de teapa telescopica, care in momentul in care era atins un anume sistem, se deschidea si se infigea in gatul celui care tocmai ar fi declansat acel mecanism sofisticat. Am iesit din camera bucuroasa ca facusem acest lucru, cu toate ca imi dadeam seama ca de fapt aceea este camera copilului, unde va fi lasat sa se joace singur si exista posibilitatea sa se raneasca grav in acele suruburi, pioneze dar mai ales acea teapa.

 

Cel care a intrat in acea camera era tocmai acel barbat, care imi restituise inelul si pietricica si tocmai declansase acel dispozitiv odios si tocmai se lupta din rasputeri sa supravietuiasca, iar eu ca o nemernica il priveam si ma bucuram.

 

Cred ca realizati, ca in momentul in care m-am trezit, am revazut visul si l-am constientizat. Apoi m-a apucat asa o tristete, o agitatie si o stare de nemultumire absoluta la adresa mea. Cum sa fac eu asa ceva? Nu as face nici macar o gluma deplasata, dar sa pun viata cuiva in pericol? De cand ma stiu, am dorit sa ajut oamenii sa le fie mai bine, sa fie mai fericiti decat inainte sa ma cunoasca, iar acum, un om se lupta sa supravietuiasca din cauza rautatii mele??? A ne…recunostintei mele! Am baut putina apa si am incercat sa ma culc mai departe, insa ce sa faci cand propria ta constiinta te ia la puricat??? Cel mai intelept este sa stai de vorba cu ea…cu constiinta si sa lamuresti ce ai de lamurit, in caz contrar nu iti vei gasi linistea.

 

Si iata-ma in fata calculatorului, scriind aceste randuri. Poate ca Universul, Dumnezeu, ingrasii mei… au decis ca este cazul sa ma traga de urechi ca nu am terminat acest articol si ca nu l-am postat. Poate ca undeva exista cineva care tocmai se confrunta cu o stare de ne…recunostinta a cuiva drag, a cuiva apropiat, si-l doare sufletul, are nevoie de un sfat, de un exemplu, de un impuls care sa-l ajute sa mearga mai departe. Sigurul lucru pe care il stiu cu precizie, este ca nimic nu apare in viata noastra intamplator. Acest vis a avut menirea sa ma traga de maneca, sa ma zguduie, dar mai ales sa ma certe ca nu am terminat ceva deja inceput. Ok! Asa cum spun mereu, eu sunt soldatul disciplinat, nu este nevoie sa mi se spuna de doua ori ce am de facut! Da! Voi termina si voi posta acest articol, convinsa fiind ca ii este necesar cuiva chiar in acest moment.

 

Recunostinta….floare extrem de rara…aproape ca a disparut din peisajul vietii noastre, ca si cand nu ar fi fost nicicand prezenta. Cand se mai intampla sa gasesti cate o reminescenta la cate o persoana, deja te simti rasfatat, iar daca se intampla ca cineva sa o faca din tot sufletul cu toata dragostea…deja te consideri binecuvantat de Dumnezeu.

 

Din cele 4 definitii gasite in DEX am ales-o pe cea care reprezinta cu adevarat ceea ce simt eu fata de recunostinta:

“RECUNOŞTÍNŢĂ s.f. Aducere aminte cu dragoste, cu devotament a unei binefaceri primite; gratitudine.”.

 

“Recunoştinţa este memoria inimii” H.Balzac.

 

Si stau si ma gandesc cu tristete, ce este oare atat de greu in a-ti aduce aminte cu dragoste si devotament, de omul care intr-un moment anume al vietii tale ti-a fost alaturi, te-a ajutat neconditionat, te-a motivat sa mergi mai departe, ti-a insuflat dorinta de a nu renunta la o decizie sau alta, te-a sustinut din toata fiinta lui sa cresti si sa evoluezi cat mai frumos cu putinta. Iar tu, tu omule cu ce te-ai ales din toata aceasta poveste??? Ok …, da si eu am aceeasi opinie…nu pentru vreun avantaj oarecare am sarit in ajutorul semenului meu, nu pentru a-mi ramane recunoscator pe viata am facut-o, insa cand constati cu mare durere in suflet ca acel om te denigreaza, te umileste, te agreseaza chiar, te desfiinteaza ca om, atunci stai si te gandesti….”Oare a meritat sa intind acea mana de ajutor?”.

 

In toata perioada aceasta de cand sunt terapeut, nu o singura data mi-a fost dat sa ascult aceasta poveste, parca trasa la indigo. Si asta m-a facut sa-mi aduc aminte si de propriile mele experinte, unele total neplacute, altele chiar dureroase avand in vedere ca nu ma asteptam sub nici o forma ca aceasta “ne…recunostinta” sa apara atat de repede in sufletul unor persoane care aveau tupeul sa ma asigure mereu de intreaga lor gratitudine, de intreaga lor dragoste neconditionata de faptul ca-i ajutasem atat de mult.

 

Spuneam ca aceasta “ne…recunostinta” parca este trasa la indigo. Spun asta deoarece la foarte multi pacienti am auzit cam aceeasi poveste, cu mici variatiuni pe aceeasi tema.

 

O persoana este intr-o situatie disperata, sau intr-o stare inconfortabila, sau este nou intr-un spatiu, la un loc de munca, sau intr-un colectiv, iar o alta persoana din preajma sa, care il vede pe acesta ca sufera, ca nu reuseste sa se adapteze din mers, ca are o nevoie sau alta, ca este stramtorat cu banii sau alte variante, ii sare in ajutor. Nu il cunoaste nici el atat incat sa o faca fiind condus de vreun sentiment anume ci pur si simplu o face datorita sufletului sau frumos si bun, care isi aduce aminte cu dragoste, ca si el a fost candva ajutat intr-o situatie similara.

 

Cel ajutat sub imperiul imprevizibilului, a faptului ca nu se astepta ca cineva sa-l ajute, este total impresionat si incepe bineinteles linguseala clasica. Astfel profita de amabilitatea si bunatatea “Bunului samaritean” nu se sfieste sa ceara ajutor, nu se sfieste sa faca pe neajutoratul pentru a impresionasa si pentru a-si atinge scopurile bine stabilite, inca din momentul in care a constatat ca are de-a face cu un om bun, pe care invariabil il va considera si prost.

 

Si facand aceasta introspectie…a “ Ne…recunostintei” mi-am adus aminte de mai multe persoane carora eu le datorez ceea ce sunt astazi.

 

Imi aduc aminte de tov. Dinca ( asa cum spuneam si in articolul “Drumul Intelepciunii trece prin lectiile vietii (1)” cel care m-a luat de mana ca pe propriu sau copil si m-a dus la primul meu loc de munca remunerat. Nici astazi nu stiu daca acesta era acel tov. Dinca care mai era la vremea respectiva denumit si “Ion Teleaga” deoarece am inteles ca era un personaj indoctrinat politic care facea tot ceea ce considera necesar ca politica partidului sa fie aplicata 100% cu sau fara voia celui vizat. Nu pot si nici nu vreau, indiferent care ar fi adevarul (pe care nu am sa inteleg niciodata de ce nu mi-a fost dat sa-l aflu) sa nu-i port o sincera si permanenta recunostinta acelui om. Nu l-am vazut decat de doua ori in toata existenta mea terestra, in prima zi cand m-a chemat la dansul si m-a intrebat ce si in ce conditii sunt angajata in cadrul acelui birou din cadrul Primariei sectorului 8 (asa era atunci) si a doua zi dimineata, cand l-am asteptat in statia de tramvai, m-a luat de mana la modul concret, m-a condus in curtea Rompres Filatelia unde se afla si sediul Institutului Geologic de Prospectiuni, m-a prezentat tov. director Tanasescu, recomandandu-i ca incepand chiar de a doua zi sa fiu angajata cu carte de munca si a disparut total din viata mea.

 

Astfel de oameni, eu ii percep ca pe ingeri trimisi de Dumnezeu sa ne ajute in planul terestru, in rezolvarea unor probleme, care in alte conditii nu ar putea fi solutionate. Oriunde s-ar afla, sentimentul meu sincer si profund de recunostinta, ramane in sufletul meu pana ce imi voi da ultima suflare.

 

Apoi, nu o pot uita sub nici o forma, pe doamna Rosu si pe doamna Cornea, colegele mele din acest Institut, care mi-au acordat increderea dar mai ales dragostea lor sincera, ajutorul lor in fiece moment cat am fost colege. Erau atat de amabile, de dragute, de sincere cu mine dar mai ales simteam dragostea lor in toata fiinta. Ma faceau sa ma simt ca si cand le-as fi fost fiica, atat de protectoare erau amandoua. Cum sa le uit, cum sa nu-mi aduc aminte cu toata dragostea mea de zilele minunate pe care le-am trait alaturi de ele???

 

Nici nu-mi trece prin minte sa uit intreg colectivul de domni de la acest institut, care erau de-o amabilitate, de-o finete si de un bun simt, dus la extremis. Odata nu m-am simtit agresata de privirile dansilor, odata nu am simtit vreo lipsa de respect, chiar daca eu eram pe vremea aceea un copil de aproape 15 ani. Toti ma respectau, toti se purtau cuviincios, toti ma ajutau, chiar daca toti erau geologi, oameni care traiau mai mult pe santierele patriei si poate ca ar fi dorit sa se amuze cu vreo tinerica. Insa eu… eram privilegiata, toti ma iubeau, toti ma apreciau si absolut toti ma incurajau si ma ajutau cand aveam probleme cu lucrarile dumnealor. Cum sa nu le raman si acum recunoscatoare??? As putea sa comit o astfel de impolitete??? Nu !!! In nici un caz!!! Nu in cazul meu!!!

 

Dar dintre toti acestia nu-l voi uita pe colegul care m-a ajutat sa ma cunosc, ma ajutat sa remarc singura cat sunt de frumoasa, de inteligenta dar mai ales, ma invatat “sa ma iubesc si sa ma pretuiesc, pentru ca eu sunt cel mai bun prieten al meu”. In acea perioada “Nu aveam nici o stima de sine, pentru mine insami, eu eram cel mai urat cosmar al meu, cea mai urata fata, cea mai proasta, cea mai de jos fiinta de pe pamant. Nu aveam nici o calitate.

 

Asta imi insuflase tatal meu, asta asimilasem si asa ma obisnuisem sa cred despre mine.”, de aceea, aceasta autodescoperire m-a ajutat atat de mult, m-a uimit, dar m-a si bucurat, m-a inspaimantat dar m-a si incurajat sa merg mai departe. Si acum imi aduc aminte cuvintele dansului “Tu nu intelegi mai copila ca tu esti un om perfect? Tu nu intelegi ca sunt persoane care ar omora sa aibe macar si numai cateva din toate calitatile pe care le ai tu? Nu intelegi ca Dumnezeu te-a facut perfecta, nu intelegi?” In timp ce scriu aceste randuri imi dau seama cat de mult seamana tot ceea ce ma invata dumnealui in anii ‘70, cu toate cursurile de dezvoltare personala de astazi.

 

 

Peste tot se pune accentul pe “Stima de sine”, pe propria apreciere si pe valoarea pe care ti-o dai tu insati. Spuneti-mi voi, poti uita niste cuvinte care te-au marcat si te-au ajutat sa te ridici din mocirla in care fusesei aruncata chiar de catre cel care ar fi trebuit sa te sustina si sa te incurajeze – tatal tau? Si pe dumnealui l-am perceput ca pe un inger in trup uman, care a venit si-a indeplinit misiunea apoi a disparut. Exact in perioada in care am fost pusa la dispozitia Fortelor de Munca, dansul plecase pe santier si nu ne-am revazut niciodata.

 

Stau si ma gandesc ca nu o pot uita pe frumoasa si distinsa doamna de la Oficiul Fortelor de munca care, dupa numai cateva minute de discutii si-a facut o opinie in ceea ce ma privea, apoi mi-a oferit posibilitatea sa aleg unde doresc sa ma angajez, dar nu a uitat sa-mi dea si cateva sfaturi ca o mama buna si grijulie: “Scumpa mea, sa nu lasi pe nimeni sa te schimbe, sa nu lasi pe nimeni sa-ti striveasca vreodata frumosul tau suflet. Esti o fata tare buna si muncitoare, iti doresc sa ai mult noroc in toata viata ta. Daca mai ai vreodata nevoie de un loc de munca, te rog sa ma cauti si sigur te voi ajuta”. De nenumarate ori mi-am adus aminte de sfaturile dansii, mai ales cand oamenii incercau prin rautatile lor sa ma schimbe, sa-mi schimonoseasca sufletul. Atunci ca un facut, ii auzeam vocea placuta cum ma sustinea si imi recomanda sa nu ii las sa-mi striveasca sufletul si imi continuam drumul asa cum consideram eu ca este mai bine, astfel incat sa-mi pastrez frumusetea sufletului daruit de Dumnezeu la nasterea mea.

 

Cand credeam ca nu mai am nici o sansa, SOARELE….maretul soare a iesit pe strada mea in adevarata lui splendoare. Si am intalnit un om pe care il cunoscusem cu fix 13 ani inainte de acest moment. Un om special, unic, deosebit, caruia ii voi purta recunostinta vesnica, oriunde se va afla, aici sau acolo… (si despre dumnealui cred ca voi face candva un articol separat).

 

L-am intalnit, i-am spus care este motivul intristarii mele si fara sa stea pe ganduri mi-a spus: “Vino la noi in Ministerul Petrolului, avem nevoie de fete frumoase si destepte ca tine, stiu ca nu-mi vei insela asteptarile”, si asa a fost. Prima mea reactie a fost de soc, de mirare, de intrebare neadresata insa: “Pai eu in ditamai ministerul, eu sunt o neica nimeni, acolo sunt numai oameni speciali, oameni alesi pe spranceana, cu dosare serioase la Securitate nu ca mine o oarecare”. Mi se parea ca mi-a cerut sa merg pe Luna, cred ca drumul pana acolo mi s-ar fi parut mult mai normal decat angajarea mea intr-un minister.

 

In foarte scurt timp m-am transferat (primul meu transfer din viata) pana atunci numai demisii si trimiteri la Oficiile Fortelor de Munca, deci m-am transferat la acest minister. Acum eram secretara a doi directori, un barbat si o femeie. Daca barbatul era un om bland si in general un personaj conciliant, amabil si cu mult bun simt, apoi femeia era o fiara, o scorpie care facea sicane la tot colectivul. Care ne tot ameninta cu Partidul, ba chiar cu datul afara,  parca era pe mosia dumisale….

 

Lista aceasta ar putea continua la infinit, sunt sigura ca mi-ar trebui mii de pagini sa-i enumar pe toti cei care, intr-un moment sau altul al vietii mele mi-au intins o mana, m-au ajutat, m-au incurajat, au fost langa mine. Nu voi putea sa-i enumar pe toti si de aceea imi voi cere iertare de la toti cei pe care nu-i voi mentiona aici, insa exista un eveniment extrem de important in viata mea care este necesar a fi mentionat.

 

In anul 2011 am fost luata cu salvarea de la birou si dusa la Spitalul Militar Central, in care ma internez inca din 1977, cand dupa cutremurul din acel an, am facut o Zona Zoster pe jumatate de torace si am fost internata acolo. Medicul la care am fost internata, s-a intamplat sa fie un medic pe care il cunosteam inca din perioada studentiei dumisale. Dupa investigatiile absolut obligatorii care ti se fac la o internare, m-a chemat in cabinetul sau si mi-a oferit o consultatie prelungita de mai multe sfaturi. Stiindu-ma de atat de mult timp (boala mea de inima a aparut in viata mea in mod oficial la 23 de ani), studiind analizele si investigatiile, mi-a explicat ca, a cam venit vremea sa merg sa ma operez pe cord deschis.

 

Stiam de aceasta operatie de 32 de ani, stiam ca nu voi scapa de ea, decat daca voi alege sa mor oricand, fara sa intervin in boala care se instalase de atata timp. A avut rabdarea sa-mi explice de ce considera dansul ca a venit vremea, sa ma faca sa pricep ca organismul la un moment dat nu se va mai putea reface la fel de bine cum ar face-o la aceasta varsta. Si dupa o perioada de spitalizare, am plecat acasa cu mentiunea clara de a ma duce sa ma operez. In acesti 32 de ani am fost propusa la operatie de o gramada de ori, insa nimeni nu statuse cu mine sa-mi explice, punct cu punct la ce ma expun daca nu ma operez. Da… mi-a spus si riscurile, dar a insistat pe beneficii, lucru pentru care ii multumesc din suflet, dansul a fost cel care m-a facut sa ma gandesc in modul cel mai serios la operatia de care stiam ca nu voi scapa.

 

Apoi m-am reintors la birou, iar intr-o zi am avut o discutie de la suflet la suflet cu o colega, care in ciuda faptului ca isi pierduse sotul dupa o astfel de operatie, a avut forta, dorinta dar mai ales diplomatia de a-mi explica necesitatea acestei operatii. Argumentele mele legate de faptul ca imi pot pierde viata ca sotul sau, nu au stat in picioare, deoarece mi-a spus cu atata convingere ca fiecare are destinul sau, incat m-a pus pe ganduri. Cateva zile am tot discutat cu ea pe aceasta tema.

 

Intre timp am aflat ca medicul care ma avea in evidenta sa pentru aceasta operatie se transferase la Spitalul SRI de la Balotesti. Cand am primit aceasta informatie am fost devastata, deoarece nu mai aveam o alta varianta, ca sa nu adaug faptul ca doar in dumnealui aveam o incredere absoluta, si nu concepeam sa merg la altcineva decat la dansul.

 

Iar atunci cand iti exprimi intentia, dorinta, convingerea ca vrei sa faci un anume lucru, Universul abia asteapta sa te ajute, abia asteapta sa-ti iasa in intampinare cu oportunitati de rezolvare a problemei respective. Asa s-a intamplat si in cazul meu. Eram ingrijorata deoarece credeam ca la acel spital merg doar persoanele angajate in sistem. Colega mea vazndu-ma atat de ingrijorata a incercat sa ma incurajeze ca voi gasi eu o solutie. Intamplator sau nu, s-a intalnit cu un domn care imi fusese si mie coleg cu mai mult timp in urma si i-a spus in treacat problema mea, dar si ingrijorarea care ma apasa. Acesta la randul sau stia ca cineva din cercul sau, a fost de mai multe ori la acest distins medic si a luat decizia de a-l suna, bazandu-se si pe faptul ca si acesta ma cunostea foarte bine, si i–a comunicat problema care ma ingrijora. Auzind de problema mea, acesta a si sunat la medicul in cauza, i-a povestit de ingrijorarea mea si mi-a facut o programare spre a avea o prima intalnire cu acest medic.

 

Deja a doua zi eram in fata medicului mult visat, stand de vorba cu dumnealui si prezentandu-i starea mea de sanatate. Acesta mi-a prezentat toate optiunile pe care le aveam, si mi-a sugerat sa merg acasa, sa ma sfatuiesc cu familia si sa revin pentru internare in situatia in care iau aceasta decizie. Si asa am facut. In urmatoarele patru saptamani, ma internasem, facusem toate investigatiile necesare, facusem operatia de care aveam atata nevoie, ma refacusem rapid, mi se scosesera firele si deja ajunsesem acasa.

 

Sa spun doar ca in acest caz recunostinta mea a atins cote maxime, este infim, fata de gradul de multumire, de aprecire, de gratitudine fata de intreg colectivul de medici, asistente, infirmiere si toti cei care sunt implicati in buna functionare a unui spital, a unei sectii de chirurgie cardiovasculara. Toti, absolut toti cei care lucreaza in acest spital, mi-au dat o lectie de mare omenie, de mare dragoste pentru om, pentru bolnav, pentru cel aflat in mare suferinta, care are atata nevoie de ingrijire, de atentie, de profesionalism, de dedicare profesionala. Sa spun ca deja a doua zi m-am dat jos din pat si am mers la baie in ciuda protestelor asistentelor medicale de la Terapie Intensiva??? Ma simteam minunat, ma simt fabulous si ma voi simti la fel de bine multi, multi ani de acum inainte. Si asta datorita seriozitatii si profesionalismului dar si atentiei si grijii permanente cu care am fost inconjurata in toata aceasta perioada.

 

In acel spatiu mi-am primit viata inapoi, viata care imi fusese confiscata la 23 de ani, cand am fost anuntata ca sunt bolnava de inima si mai ales fusesem anuntata ca daca nu ma operez imediat, nu voi avea sansa sa-mi cresc fiica pe care am nascut-o la o luna dupa ce am primit aceasta veste. Iata, ca decizia de a-mi pune viata in mainile lui Dumnezeu dar mai ales l-am lasat pe El sa decida ce va fi cu mine, a fost una salutara. Fiica mea are 35 de ani, mi-a bucurat sufletul cu o nepotica de 9 ani, asa ca… singurul lucru pe care mi-l doresc de acum inainte si care in mod cert tot Dumnezeu ma va ajuta sa-l realizez, este sa traiesc 102 ani, sa fiu o batranica inteleapta, cu suflet de copil si care sa va ajut pana in ultima clipa a vietii mele pe toti cei care veti avea nevoie de abilitatile mele.

 

Oare cum sa nu ma gandesc cu dragoste infinita la colega mea care, prin demersurile sale a facut acest drum atat de scurt, dar mai ales usor de parcurs. Cum sa nu ma gandesc la ceilalti doi colegi ai mei care ar fi putut sa ignore suferita mea, insa nu au facut-o, ci dimpotriva s-au implicat cu toata seriozitatea. Cuvintele sunt de prisos atunci cand iti primesti viata inapoi dupa ce ti-a fost confiscata atatia ani. Cand stii ca mergi pe acest drum si exista 50 – 50% sanse de reusita sau nereusita, daca nu ai sustinerea celor din jur… esti pierdut inca inainte de a ajunge acolo.

 

Este evident faptul ca intreaga mea familie m-a sustinut, m-a ajutat si s-a implicat in aceasta problema de viata si de moarte. Si iar vin si spun ca daca nu ai sustinerea celor din preajma ta inainte, in timpul si dupa aceasta experienta…nu ai prea multe sanse de reusita… deoarece psihicul nostru clacheaza in momentul in care nu se simte sustinut de oameni, dar mai ales de sentimente pozitive de dragoste. Si iar voi avea tupeul sa-mi adresez o intrebare retorica de altfel: “Oare cum sa nu le fii recunoscator tuturor acelora care te-au sustinut cu ajutorul si dragostea lor?”

 

Dragi prieteni nu sustin ca eu sunt persoana care cunoaste adevarurile supreme ale omenirii, nu sustin ca tot ceea ce spun eu, este daltuit in piatra, insa stiu cu precizie un lucru mostenit din mosi stramosi:

 

“Recunostinta este temeiul dragostei omenesti.”

 

 

Aceeasi de ieri, de azi, dintotdeauna!
Neluta