In anul 2011, am avut parte de o experienta mai putin placuta in viata mea …a trebuit sa ma operez pe inima…si in acea perioada am trecut prin niste experiente mai putin placute, de care imi voi aduce aminte mereu . In toti cei 32 de ani de boala de dinainte de aceasta operatie…am citit tot ce se putea citi despre boala mea, cum se manifesta, cum se trateaza, in ce moment ajungi sa te operezi…insa niciodata, absolute niciodata, nu m-am intrebat ce si cum va fi dupa aceasta operatie… Iar in momentul in care am ajuns in fata faptului implinit mi-am dat seama ca sunt total nepregatita pentru acest moment …insa operatia avusese .loc…iar timpul niciodata nu vrea sa se intoarca din mersul lui grabit….asa ca a trebuit sa support consecintele neinformarii mele la vreme.
Atunci am invatat cu adevarat ce inseamna durerea dar mai ales am invatat ce este cu rabdarea, de care avem nevoie pe parcursul vietii noastre…dar mai ales in perioade de genul celei prin care am trecut eu, la vremea aceea am scris acest text…cu trairile de atunci. Deoarece vreau din suflet ca oamenii sa stie, nu neaparat ce am simtit eu, ci la ce sa se astepte dupa o astfel de interventie…m-am gandit sa vi-l daruiesc…cu tot dragul…urmand ca dupa ce-l cititi daca ceva nu va este clar sa ma intrebati si sigur va voi ajuta cu toata dragostea mea.
RĂBDÁRE, răbdări, s. f. 1. Faptul de a răbda; capacitate firească de a suporta greutăți și neplăceri fizice sau morale; putere de a aștepta în liniște desfășurarea anumitor evenimente. ◊ Expr. A(-și) pierde răbdarea sau a-și ieși din răbdare (ori din răbdări) = a-și pierde calmul, stăpânirea de sine. Răbdare și tutun, se spune cuiva care are de așteptat mult. ♦ (Cu valoare de imperativ) Așteaptă! 2. (Rar; la pl.) Suferințe, lipsuri. 3. Perseverență, tenacitate, stăruință. – V. răbda.
RABDAREA…. este o stare pe care ne-o impunem in anumite momente ale vietii noastre, cand nu mai avem o alta optiune, atunci cand ne aflam intr-o fundatura a vietii noastre si pentru o perioada trebuie sa ne abandonam acestei stari pentru a putea sa depasim perioada grea sau foarte grea prin care suntem nevoiti sa trecem.
Aceasta ar fi definitia mea, aceasta ar fi dupa mine aceasta stare.
Iar eu acum sunt intr-o astfel de fundatura a vietii mele, o perioada in care nu pot sa am alte optiuni in afara RABDARII, nu pot alege sa fac nimic altceva in afara sa am Rabdare…. sa treaca, sa se vindece si apoi sa-mi pot continua viata de unde am lasat-o in urma cu o luna. Nu pot face aproape nimic fara ajutor. Nu pot sa-mi prepar sau sa-mi servesc singura masa, nu pot face dus singura, nu pot sa ma culc sau sa ma ridic din pat fara ajutorul celor din jurul meu, nu pot face prea multe miscari fara sa revin la durerile despre care vorbeam anterior, nu-mi pot face un program pentru ziua care incepe, deoarece nu stiu daca in secunda imediat urmatoare ma mai pot misca de durere sau trebuie sa stau cuminte in pat si sa am rabdare sa treaca. In schimb exista un lucru pe care nici macar durerea nu a reusit sa mi-l ia.
Acesta ma tine ancorata la realitatea imediata si-mi da forta sa ma abandonez in bratele RABDARII, si sa am convingerea ferma ca la sfarsitul acestui drum lucrurile vor evolua foarte bine. Stiu ca ma voi simti asa cum imi doresc sa ma fi simtit de cand aveam 23 de ani si am fost anuntata ca am aceasta stenoza mitrala care, „daca nu ma voi opera urgent nu voi apuca sa-mi vad copilutul crescand”. Culmea este ca acest lucru nu mi-a fost spus de un singur medic ci de primii trei medici care m-au vazut in luna a opta de sarcina cand in loc sa ma bucur ca voi deveni mamica, eram disperata ca nu stiam ce se va intampla cu puiul meu pe care mi-l doream atat de mult incat imi mintisem pana si sotul ca sa-l pot avea.
Fusesem la un control si fusesem anuntata ca voi deveni mamica, si domna doctor care mi-a dat vestea m-a rugat sa merg acasa la sotul meu si sa decidem impreuna daca vom avea sau nu acest copil. Iar daca ma voi decide sa am acest copil, sa ma intorc la dansa pentru a ma lua in evident, daca nu sa nu mai auda de mine (asa erau vremurile si nimeni nu risca sa aibe probleme din cauza altora). Iar eu am decis atunci pe moment in cateva fractiuni de secunda ca acest copil este copilul meu si ca-l voi pastra indiferent daca sotul meu il va dori sau nu. In zadar a incercat doamna doctor sa ma convinga sa merg sa vorbesc cu sotul meu, eu o tineam una si buna ca acest copil imi apartine si ca nu intentionez sa nu-l am.
Am ajuns acasa fericita ca voi fi mamica, cu toate ca aveam vreo 3 luni tin minte ca mergeam cu burtica mult in fata sa vada toata lumea ca eu voi fi MAMA. Cand am ajuns acasa am luat o fata foarte necajita si mi-am anuntat sotul ca doamna doctor m-a inregistrat si ca nu mai putem amana sa avem un copil peste un an, asa cum ne propusesem. Si astfel in acel an am terminat liceul seral cu burtica, m-am dus cu fiica mea la examenul de bac si eram foarte fericita ca eu voi termina si liceul si voi deveni si mama.
Ei dar hai ca m-am indepartat de ceea ce doream sa va spun, ca nu a reusit aceasta durere sa-mi ia: CREDINTA. Ea este acolo in sufletul meu, mai manifesta decat oricand, mai prezenta decat mi-am imaginat vreodata ca voi fi in stare. Rugaciunile, multumirile pe care le adresez permanent LUI celui SUPREM. Stiu si am simtit fizic prezenta lui acolo in spital, in sala de operatii in Terapia Intensiva, in salon peste tot. Dar asta este o alta poveste despre care vom vorbi intr-o alta zi cand va veni vremea.
Pana una alta trebuie sa ma ancorez bine in RABDARE si CREDINTA si atunci sigur voi reusi sa trec de acest tsunami al vietii mele. Voi reusi sa devin poate mai buna, mai intelepta, mai rabdatoare, mai maleabila (vorba mamei soacre), poate voi fi mai putin exigenta in primul rand cu mine si apoi cu toti cei din jur.
Asta imi aduce aminte de o discutie pe care am avut-o in spital cu unul dintre medici care incerca sa ma linisteasca ca aceste dureri vor trece in timp si ca voi lua viata de la capat. Iar eu eram nemultumita de mine deoarece spuneam eu, ca nu este bine ca nu-mi pot controla aceste dureri asa cum doresc eu. Dumnealui m-a privit cateva minute, parca incercand sa-mi vada sufletul asa fara nici un fel de val care sa-l acopere, dupa care mi-a spus ca a venit vremea sa nu imi mai impun sa fac lucrurile numai la superlativ, sa nu mai fiu asa de severa cu mine. Sa imi permit sa fac lucrurile mai putin bine, chiar sa-mi permit sa mai si gresesc cateodata….
Pai si cum o fi asta???? Pai ce fel de Fecioara as fi eu daca nu as mai cauta perfectiunea???? Cum voi reusi eu sa nu mai fiu atat de critica in primul rand cu mine si apoi cu toti cei din jurul meu???
Dar daca un om care a discutat cu mine de cateva ori a ajuns la acesta concluzie inseamna ca intr-adeva poate ca a venit vremea pentru o schimbare in viata mea. Dar pana acolo, pana in acel moment de schimbare majora a vietii mele iar ma lovesc de RABDARE….
In fiecare moment, ma lovesc de rabdare, in fiecare moment cand ma vad cat de neputincioasa sunt…ma lovesc de rabdare…ma lovesc…de neputinta mea si atunci apelez din nou, iar si iar…la RABDARE si CREDINTA… Stiu cu toata fiinta mea ca acest lucru se va intampla…si atunci..ma ajuta sa am si mai multa RABDARE si CREDINTA.
17.08.2011
TIMPUL a trecut si iata-ne deja in anul de gratie 2013, cand deja au trecut doi ani si ceva de la operatie…iar eu ma simt…fabulos…ma simt asa cum ma simteam inainte de a primi acest diagnostic necrutator care m-a urmarit toata viata. Pot sa fac orice doresc..fara restrictii, fara teama… Si ca o performanta speciala a unei persoane operate pe inima, ma pot lauda ca am cucerit Everestul…meu personal… Am reusit sa urc cele 1480 de trepte de la Cetatea Poenari…trepte pe care oameni sanatosi nu s-au incumetat sa le urce…insa eu cu perseverenta, cu motivarea faptului de a-mi demonstra ca nu sunt o invalida…le-am urcat…pas cu pas…s imam bucurat din suflet ca am facut-o. Stiu ca nici un obstacol nu imi va putea sta in cale…stiu ca orice imi voi propune in aceasta viata voi reusi…si ma bucur ca atunci am ales sa fiu o INVINGATOARE ca am ales sa ma operez, ca am ales. ….sa am RABDARE SI CREDINTA iar acum sa ma bucur de roadele stradaniei si curajului meu.
O zi buna si multa pace in sufletele voastre. Neluta
