“Ruleta ruseasca”… in viata mea,

pistol

Zilele acestea am purtat o discutie pe mail cu o persoana pe care, inca nu o cunosc personal, insa imi doresc sincer sa o cunosc si sa-i multumesc sincer, pentru amabilitatea de a ma ajuta intr-o chestiune care pentru mine era foarte importanta. Din una in alta, pentru a fi cat mai explicita in solicitarea mea, nu stiu de ce am simtit nevoia sa-i comunic doamnei respective cateva lucruri din viata mea, moment in care am folosit de mai multe ori sintagma “Ruleta ruseasca”. Pentru moment nu am inteles de ce am folosit-o, ba recunosc sincer ca nici macar nu i-am dat importanta, insa in aceasta seara cand m-am asezat la somn, atentia mea a fost dintr-o data atrasa in mod repetat de aceasta sintagma, dar mai ales am constientizat de cate ori s-a manifestat aceasta in viata mea. Si am lasat somnul sa mai astepte si am purces la scrierea acestui articol.

Cei care imi urmaresc site-ul de mai mult timp, stiu ca nu scriu articole la comanda, ba pot spune ca detest sa scriu cand nu am nimic a spune. La mine lucrurile sunt extrem de clare: “simt ca am ce comunica, ok pun mana si scriu, nu simt… indiferent de cat timp…nu scriu…nu bat campii, doar de dragul de a adauga inca un articol in site-ul meu”. Stiu ca toti specialistii, spun ca pentru a fi prezent in lumea virtuala, dar mai ales pentru a fi apreciat, citit si de succes, este imperios necesar ca in fiecare saptamana sa ai postate doua – trei articole. Altfel oamenii te uita, si nu te mai cauta pentru a-ti citi articolele.

Ei bine eu sunt total diferita, fac lucrurile numai daca intrunesc trei conditii:
“simt, vreau, dar mai ales, am ce comunica din prea plinul sufletului meu”. Daca nu sunt indeplinite toate cele trei conditii, nu scriu, doar ca sa atrag atentia asupra mea. Cei care au inceput sa ma cunoasca, care inteleg, dar mai ales apreciaza ceea ce scriu, sunt multumiti ca nu-i asaltez cu maculatura banala si fara traire emotionala din partea mea. Poate nu totdeauna articolele mele corespund dorintelor lor, insa va pot garanta 100% ca nici macar o virgula, nu o pun doar de dragul de a ma afla in treaba. Totdeauna sufletul meu este mai mult de 100% prezent in articolele mele.

Deci acestea fiind lamurite haideti sa purcedem la drum.

“Ruleta ruseasca se joaca de obicei cu un revolver cu sase spatii pentru gloante. Doar unul singur este insa ocupat ARTIST.” Pentru mine aceasta sintagma este folosita pe post de metafora, pentru a sublinia ca toata existenta mea de pana acum, a fost presarata cu evenimente care m-ar fi dus la rezultatul ruletei rusesti, daca, Divinitatea nu ar fi stat cu mana pe crestetul meu in permanenta.

Asa cum va spuneam in primul capitol al articolului “Drumul intelpciunii trece prin lectiile vietii” am venit pe lume intr-o familie in care neintelegerile erau la ordinea zilei. Prima “ruleta ruseasca” la care am participat, a fost inca inainte sa ma nasc, cand mama, afland ca este insarcinata, a decis ca doreste sa nu ma cunoasca, deci sa faca un avort. Tatal meu, la randul sau, ma dorea foarte mult, dar, ce este extrem de intresant este ca nu si-a dorit asa cum isi doresc toti barbatii un baiat, ci dimpotriva isi dorea din tot sufletul o fetita, pe care o si vedea cu ochii minti, ca o fetita frumoasa, cu niste codite impletite, lasate pe umeri, peste uniforma de scolarita. Cand tata a aflat intentia mamei, a izbucnit scandalul si i-a comunicat mamei ca daca merge sa ma dea afara, el se va duce la militie sa o reclame, ca i-a avortat copilul pe care si-l dorea atat de mult. Deci sansele de a veni pe lume erau de 50 la 50… Cu ajutorul lui Dumnezeu dar si al tatalui meu…iata cum am reusit sa fentez pentru prima oara aceasta “ruleta ruseasca” care m-a cam urmarit toata viata de pana acum.

A doua oara… cand m-am intalnit cu aceasta, a fost pe la varsta de 2 – 3 ani cand am facut o pneumonie atat de puternica, incat saraca mama a petrecut cu mine toate sarbatorile de iarna din acel an, stand cu mine nopti intregi in geamul de la salonul unde, eram amandoua internate, pentru a fi sigura ca nu voi muri peste noapte din lipsa de aer. De data aceasta tatal meu a fost cel care a ales sa ma “abandoneze”, hotarand sa-si petreaca sarbatorile de iarna, alaturi de prieteni de ambele sexe, netinand seama ca mama era internata in spital cu mine, iar eu eram la granita aceea pe care toti o vom trece la un moment dat.

Ca… doar se stie-“toti suntem datori cu o moarte”!

Urmatoarea mea intalnire cu “ruleta ruseasca” a fost apoi pe la varsta de 9 – 10 ani, cand, tatal meu intr-una din crizele sale de nervi, stimulate ca deobicei de cantitatea de bautura consumata, mi-a dat cu tuciul de mamaliga in crestetul capului, astfel incat, pentru o scurta perioada de timp, nu am mai fost constienta. Degeaba se mai lamenta apoi, raul fusese facut! Suferinta fusese produsa! Si pentru ca Dumnezeu m-a adus pe lume deja batrana, sau poate, pentru ca viata m-a fortat sa imbatranesc inainte de vreme, la vreo saptamana dupa acest incident, m-am dus singura la Spitalul nr. 9 unde aflasem eu ca pot face o Electroencefalograma, sa stiu daca acel eveniment ma va urmari sau nu peste timp. Am avut mult, foarte mult noroc si in afara acelei pierderi a cunostintei de cateva minute, nu am avut alte repercusiuni.

In anul 1977, inainte cu o saptamana de cutremurul de pe 4 martie, m-am imbolnavit! O sa ma intrebati ce boala am avut? Se pare ca nici una, conform analizelor si investigatiilor din acea perioada. Insa eu faceam permanent febra, care nu ceda la nici un antibiotic, si eram la granita dintre viata si moarte la modul cel mai concret. Eram o enigma pentru medici, care nu intelegeau ce se intampla de fac febra foarte mare si nimic nu poate sa o scada. Si iata ca a venit data de 4 martie, ora 21:22:22, cand eram in pat, in apartamentul nostru din Drumul Taberei de la etajul 10. In momentul acela imi aduc aminte ca m-am ridicat din pat ca si cand eram perfect sanatoasa si impreuna cu sotul meu am jucat iar “Ruleta Ruseasca”, alegand sa alergam pe scari…pana la etajul 3, unde o vecina, murea si invia de disperarea ca vitrina pe care o iubea atat de mult, era distrusa in totalitate. Intr-o fractiune de secunda am constientizat ca unii oamenii nu-si dau seama nici in al 12 lea ceas de gravitatea unor momente si raman ancorati in partea materiala a vietii. Oare in acel moment ce era mai important, sa isi protejeze viata sau sa isi planga vitrina??? Chiar si dupa atatia ani eu una nu am gasit un raspuns la aceasta intrebare, care sa corespunda si durerii resimtite in urma pirderii unui lucru drag sufletului nostrum, cat si apararii vietii noastre care este darul cel mai de pret, primit de la Dumnezeu!

Atunci mi-am dat seama ca sunt in pijama, in picioarele goale, dar cel mai interesant, numai aveam febra! In acel moment, datorita ineditului situatiei (vecina mea isi pierdea cunostina si era inviata cu o sticla de otet adusa de o alta vecina), ne-a bufnit rasul, cu toate ca eram foarte speriati amandoi de ce se putea intampla. Si datorita faptului ca miscarea telurica incetase, am decis sa mergem inapoi in apartament. Ne-am imbracat, ne-am luat cu noi cate un pulover in plus, sa nu ne fie frig, am luat toti banii din casa si toate actele casei, pentru a demonstra, daca va fi cazul, ca am locuit si noi acolo, si am plecat, pe jos sa ii vizitam pe parintii nostrii, ca sa stim daca sunt bine. Si de aceasta data am iesit invingatoare din aceasta grea incercare.

Nici nu ma linistisem bine, dupa evenimentele din martie, cand iata ca, un nou eveniment imi bate la usa. Era 1 Mai, iesisem cu parintii mei si sotul la o plimbare pe la Gradina Zoologica din Bucuresti, apoi intorcandu-ne acasa, mama a hotarat sa-mi probeze o rochie pe care o avea in lucru. In acel moment am observant ca nu pot sa am o pozitie dreapta, ba dimpotriva aveam o pozitie aplecata spre partea dreapta. Mama se necajea pentru ca nu putea sa ma probeze, iar eu la randul meu eram suparata pentru ca simteam o intepatura atroce in zona ficatului. Pana la urma, a ramas sa ma probeze altadata, deoarece chiar daca nu intelegea de ce nu pot sta in pozitie dreapta, observa cat de rau ma doare in acea zona si a abandonat, in ciuda dorintei de a termina acea rochie. Pana seara, durerea a devenit din ce in ce mai puternica, iar pe la ora 1 din noapte nemaiputand suporta durerea, am chemat salvarea, care imediat m-a internat la Spitalul Militar Central. Au inceput investigatiile, analizele…etc. tot ceea ce ar fi putut sa dezvaluie cauza suferintei mele. Dimineata a venit pe nesimtite si in salon a aparut o comisie de medici, care m-au evaluat si m-au anuntat ca voi intra la operatie, deoarece eram suspecta de pietre la vezica biliara. Inainte ca acestia sa plece, am simtit intuitiv, ca este necesar sa le comunic, ca mi-a aparut ceva, care semana cu un cos mic de tot, pozitionat putin mai sus de ombilic, insa la cateva degete spre dreapta. Acestia m-au examinat foarte atent, au observant ca am ceva similar si pe spate, au mormait ceva intre ei, mi-au spus ca deocamdata sa nu ma agit pentru operatie, deoarece voi fi anuntata in cel mai scurt timp, ce s-a hotarat in privinta mea.

Din acel moment timpul s-a oprit pentru mine! Aveam impresia ca limbile ceasului nu se mai invart deloc, iar asteptarea aceea a fost cat se poate de lunga si de dureroasa pentru mine. Nu intelegeam de ce numai vine nimeni sa ma anunte ce este cu mine! Nu intelegeam de ce toate colegele de salon, sunt chemate pentru alte si alte investigatii, sau erau luate la sala de operatii iar eu nu primesc nici un raspuns direct. De la ora 7,30 cand a venit acea comisie la patul meu, pana la ora 12,45, am fiert in suc propriu, m-am dat de ceasul mortii deoarece nu mai intelegeam nimic.

Si iata ca, o parte din comisia venita de dimineata la patul meu, s-a intors! Unii pareau abatuti, altii zambitori, iar unul care parea foarte preocupat de problema mea, s-a apropiat de mine, m-a mangaiat pe fata si mi-a spus: “Mai fetito pe tine chiar te iubeste Dumnezeu!”. Am ramas cu gura cascata fiindu-mi teama sa intreb ce l-a facut sa spuna acest lucru. El a observant nedumerirea mea si a continuat: “ Daca te-am fi operat de dimineata, ar fi fost o greseala enorma, deoarece tu nu ai nici o piatra la vezica biliara, ci dimpotriva, ai facut Zona Zoster!” De data aceasta am ramas si mai uimita, iar privirea mea era cat se poate de elocventa in privinta intrebarii, care staruia sa fie adresata acelor medici. Nici de aceasta data nu a asteptat sa le adresez intrebarea care ma framanta, si a continuat, ca si cand nu observase fata mea nedumerita si intrebatoare: “Zona zoster (herpes zoster) este o infecție virală ce afectează rădăcinile nervoase. Se caracterizează prin durere și apariția unei benzi eruptive ce se întinde pe o singură parte a corpului. se instalează pe traseul nervilor corespunzători placarde eritematoase cu vezicule grupate în buchete cu dimensiuni de 1-3 mm, în debut cu lichid serocitrin limpede, ca după câteva zile lichidul să se tulbure iar veziculele se sparg și se acoperă cu cruste care cad spontan după 7-10 zile, lăsând zone de tegument subțire.” La mine aceasta zona era ca un brau lat de 10 – 12 cm, care incepea din fata din mijlocul stomacului spre dreapta pana la coloana vertebrala. Nu pot sa descriu in cuvinte ce dureri insuportabile apar odata cu instalarea acestei boli, iar faptul ca la mine boala a durat circa o luna si jumatate…a fost ceva care greu s-ar putea descrie in cuvinte. Dupa ce am facut 10 sedinte de Raze Röntgen, si dupa ce au cazut crustele respective, inca un an, am avut pielea in zona respectiva extrem de sensibila, maro la culoare, iar anumite zone erau total amortite si nu simteam absolut nimic, nici intepatura, nici atingerea, nimic. Si iata ca inca odata am iesit invingatoare… Dupa spusele medicilor, daca as fi fost operata, deoarece aceasta Zona Zoster apare in oglinda si in interiorul corpului, nu aveam prea multe sanse de vindecare, deoarece, deja boala in sine este extrem de dureroasa, daca mai era si taietura in acea zona…cred, fara a exagera absolut deloc, ca “ruleta ruseasca” si-ar fi atins scopul final, fara nici o problema.

Cand credeam ca sunt cea mai fericita femeie de pe pamant, la 23 de ani, in timp ce eram insarcinata cu fiica mea, in luna a opta, am aflat ca sufar de stenoza mitrala. Si ca un facut, primii trei medici care m-au consultat, m-au “incurajat” foarte tare spunandu-mi ca:”daca nu ma operez imediat ce nasc, nu voi avea sansa sa-mi cresc copilul”. Va dati seama cam ce poate simti o tanara de 23 de ani, viitoare mamica, la aflarea unei astfel de vesti? Si iar am simtit prezenta lui Dumnezeu in viata mea… cum de altfel am simtit-o pe tot parcursul vietii mele.

Am negat, am plans, am urlat, ba chiar am cerut socoteala lui Dumnezeu, de ce a trebuit sa ma imbolnavesc, in cel mai minunat moment al vietii mele? Si dupa ce am trecut prin toate fazele arhicunoscute, m-am invitat eu pe mine insami la o discutie. Atunci m-am intrebat: “Neluta, situatia este cea prezentata de cei trei medici. Ok! Acum vin si te intreb:De ce parte a baricadei vrei sa te pozitionezi??? Vrei sa fii victima sigura, sau vrei sa-ti continui viata, sa-ti cresti copila, sa te bucuri si sa suferi la fel ca toti ceilalti oameni??? Si dupa ce mi-am dat un ragaz de cateva zile, in care am pus pe hartie, care sunt avantajele si dezavantajele operatiei, care sunt avantajele si dezavantajele continuarii vietii din momentul in care fusesem ingenunchiata de aceasta informatie, m-am reintalnit cu mine insami la o discutie sincera si deschisa. Am analizat totul in amanunt, mi-am privit copila, care in acel moment dormea linistita in patutul pus langa patul in care dormeam eu, fara ca macar sa banuiasca posibilitatea de a ramane fara mama, si cu cea mai deschisa si sincera inima, am decis ca voi lasa in mana Divinitatii soarta mea si a fiicei mele.

Si cred ca am luat cea mai intelepta decizie din viata mea! Pe ce ma bazez cand spun asta? Simplu din 1979 si pana astazi au trecut 35 de ani… iar Dumnezeu mi-a aratat cat de mult ma iubeste si pe mine dar si pe fiica mea. Mi-a dat sansa sa o cresc, sa ma bucur de fiecare moment al vietii ei, sa ma implic in viata ei, sa imi continuu viata alaturi de sotul meu si de intreaga familie, sa merg la locul meu de munca si sa imi fac datoria fata de societate dar si fata de mine insami, iar acum sa ma bucur de rezultatele muncii mele din cei 40 de ani cat timp am fost salariata.

Si acum stau si ma gandesc, cat de mult ma iubeste Dumnezeu, cate sanse mi-a dat, de cate ori m-a ridicat, dar mai ales de cate ori m-a dus in brate, lungi bucati de drum…pana m-am reinventat, pana ce am reusit sa ma reculeg si sa pornesc pe drumul vietii cu zambetul pe buze. Nimic nu ma poate convinge ca toate aceste intamplari nu au fost strans legate de Dumnezeu si de sprijinul neconditionat pe care l-am primit de la EL. Nu odata i-am simtit prezenta fizica in preajma mea. Stiu ca foarte multi vor contesta spusele mele, insa eu sunt singura care am trait, care am experimentat si am gustat bucuria acestor momente unice din viata mea.

Dar iata ca “ruleta ruseasca” nu a intarziat sa reapara in viata mea, imi daduse un ragaz mult prea mare si probabil ca si-a adus aminte ca, iar trebuie sa ma incerce daca sunt curajoasa si decisa sa-mi traiesc viata la maxim. In 2002, nori negri au aparut in viata mea, si la un control de rutina am aflat ca trebuie neaparat sa fac o operatie, care in nici un caz nu putea fi amanata. Initial am ignorat sfaturile unei bune prietene, care cunoaste la perfectie astrologia si care, in mai multe randuri a insistat sa nu mai apelez la nici o alta varianta, decat cea chirurgicala, deoarece la mine in acea perioada unica varianta de solutionare a problemei era bisturiul, orice altceva nu ar fi functionat. Si acum se cuvine sa recunosc ca in ciuda avertismentelor primite de la prietena mea am apelat la diverse tratamente fitoterapeutice, spirituale si inforenergetice, care nu au facut decat sa amplifice boala, dar mai ales sa scurteze timpul pe care il aveam pana la rezolvarea problemei.

Apoi intr-o zi am avut o discutie foarte aprinsa cu ea. Insista din tot sufletul sa merg sa ma operez, deoarece stia ca sunt expusa pericolului suprem si nu isi dorea ca numarul prietenelor ei sa scada . Acum este normal si absolut firesc sa recunosc, ca pe langa o gramada de calitati cu care m-a inzestrat Dumnezeu am si un mare defect: “sunt extrem de incapatanata, iar in anumite momente, incapatanarea mea nu are nici un fundament solid si fac prostii incomensurabile”, asa cum era sa fac si in acest caz. Dupa vreo doua zile a venit la Bucuresti sora prietenei mele care si ea imi este prietena si afland de la sora ei ce si cum, m-am trezit cu ea la mine la birou, extrem de suparat. Bineinteles ca in marea ei iubire fata de mine, exact ca si sora ei, m-a certat si mi-a explicat ca daca nu ma grabesc am toate sansele sa mor. Aspectele mele astrale erau extrem de clare, faceam ce era necesar totul era perfect, nu faceam…nu mai aveam o a doua sansa. Dupa plecarea ei… am ramas mult timp pe ganduri, dar v-am spus ca uneori incapatanarea mea nu are margini si nu sunt capabila sa iau deciziile optime, asa ca habar nu am daca de frica, de teama de necunoscut, de aiurita, sau chiar de proasta (am si eu momentele mele de prostie) nu stiu de ce, insa nu m-am grabit sa ma hotarasc sa merg la operatie, cu toate ca prietenele mele ma avertizasera, ca timpul de data aceasta nu este de partea mea.

Daca opinia celor doua prietene ale mele, a medicului si a altor doua prietene nu m-au facut sa ma hotarasc, s-a intamplat un lucru care pur si simplu m-a cutremurat si m-a facut sa ma hotarasc pe repede inainte. Fiica mea la vremea aceea era studenta la Facultatea de Medicina Veterinara, cand am ajuns acasa am vazut-o vizibil marcata de indecizia mea de a ma duce sa ma operez, a luat caietele ei de curs, le-a deschis la subiectul care ma framanta in acea perioada, m-a pus sa citesc singura la ce ma expun daca refuz operatia, apoi pe un ton ferm mi-a recomandat sa merg de urgenta sa ma operez. A fost atat de hotarata, atat de categorica dar mai ales atat de motivata in expunerea ei, incat la sfarsitul discutiei cu ea deja eram hotarata sa merg sa ma operez.

Imediat am sunat la prietena mea astrolog, sa-mi spuna in ce zi ar fi benefic si necesar sa ma operez, astfel incat sa am cele mai bune aspecte astrale pentru aceasta interventie chirurgicala . Draga de ea, imi aduc aminte ca a luat zi cu zi la calculat, deoarece asa cum va spuneam aspectele astrale nu erau deloc de partea mea. Dupa multe calcule, a reusit sa gaseasca cateva ore la inceputul unei zile in care ma puteam duce sa ma operez. Primul pas fusese facut. Acum urma cel de-al doilea. Cum naiba sa te duci la un medic si sa-i spui ca tu vrei intr-o anume zi, la o anumita ora sa te opereze, insa…daca asta era necesar sa fac, asta am facut. Si asa amanasem mult prea mult acest moment. Si iata-ma in cabinetul medicului, cu nelipsitul meu zambet pe chip, cu umorul care m-a insotit pe tot parcursul vietii mele, dar si cu hotararea ferma de a-l convinge de necesitatea respectarii zilei si orei optime pentru aceasta interventie.

Dintr-o gluma in alta, am reusit sa-l conving ca pentru mine este esential sa respect aceste date absolut necesare. Cum este un om deosebit, special si inainte de toate doreste confortul psihico-sufletesc al pacientei sale nu a avut nimic impotriva dorintei mele si astfel m-a programat in ziua si la ora stabilita de prietena mea cu atata dragoste. Cu doua zile inainte de operatie eram internata, mi se faceau analizele obligatorii, vorbeam cu medicul meu ce anume avem de facut, apoi vorbeam cu medicul anestezist care trebuia sa tina seama si de faptul ca sunt cardiaca. Totul a decurs linistit si firesc, ca si cand era cel mai normal lucru de pe pamant, sa mergi si sa te operezi. Nu aveam nici un stres, nu aveam nici o teama, stiam ca toti cei implicati, au facut sau vor face tot ceea ce era benefic si necesar ca eu sa fiu perfect sanatoasa in urma acestei intrventii chirurgicale. Simteam iubirea emanata de toti cei implicati, indiferent ca vorbim de prietenele mele, de fiica mea, de medic si asistente si chiar de infirmierele care ma ajutau atunci cand era necesar. Totul parca era o poveste care se scria singura… totul anunta reusita acestei interventii, totul era asa cum trebuia sa fie. Si asa a fost. In cateva zile deja eram refacuta, si revenisem acasa, fentand si de aceasta data “ruleta rusesca” care parca isi facuse un obicei din a aparea mereu in viata mea.

O buna bucata de vreme, vazand ca nu reuseste sa ma doboare “ruleta ruseasca” nu a mai aparut in viata mea. Am avut o perioada in care viata s-a derulat cu bunele si mai putin bunele ei… cu frumusetea dar si cu lucrurile mai putin frumoase…ca pana la urma, viata nu ne ofera numai floricele, se intampla sa ne ofere cand si cand si ciulini. Daca stim sau nu, sa ne ferim de spini, daca stim sau nu, sa ne descurcam prin labirintul ei…este vorba numai de exprienta, noroc, inteligenta, motivatia vietii dar mai ales dorinta de a nu ne da batuti la prima adiere de vant.

In 2011 “ruleta ruseasca” si-a adus aminte de mine! Si in prima faza am fost internata de urgenta la Spitatul Militar unde de altfel ma internez frecvent inca din 1977 de cand cu Zona Zoster….stiti voi poveste anterioara… Eram la birou si mi s-a facut rau, domna doctor de la cabinetul medical al institutiei nu a stat prea mult pe ganduri si a chemat salvarea. Am fost internata la un medic pe care il cunosc inca de pe vremea cand dumnealui era student, apoi i-am urmarit activitatea ca rezident, si de multi ani este unul dintre cei mai buni medici din cadrul Spitalului Militar. Cand m-a vazut primul lucru care m-a intrebat a fost daca m-am operat, nu de alta, insa stia de multi ani ca urmeaza sa fiu operata de stenoza mitrala. I-am spus ca inca nu m-am decis pentru aceasta si ca inca nu ma grabesc. Intai mi-a recomandat toate analizele pe care le considera necesare, apoi cand a primit rezultatul lor, m-a chemat in cabinetul sau pentru o discutie amanuntita. Dupa obisnuitele discutii despre rezultatul analizelor, a inceput atacul frontal, in sensul ca a inceput sa imi explice de ce nu mai pot amana aceasta operatie care de altfel era preconizata cu 32 de ani inainte de acel moment al discutiei noastre. A fost atat de convingator, mi-a adus atat de multe argumente pentru a ma convinge sa merg la aceasta operatie incat dupa ce am plecat din biroul sau eram convinsa in proportie de 80%.

Ajungand acasa, am avut o discutie cu familia mea, care mi-au dat tot concursul in indiferent ce directie ma voi indrepta. Si ei erau de parere ca mai bine sa ma operez acum cand, organismul meu se manifesta intr-un anume mod. In timp functiile lui sunt din ce in ce mai lente si nu mai reactioneaza corect la o asa interventie. In articolul meu “Ne…recunostinta cea de toate zilele” am explicat in detaliu tot ceea ce s-a intamplat din momentul in care am decis sa merg sa ma operez dar mai ales recunostinta pe care o port, tuturor persoanelor care m-au ajutat in aceasta grea incercare a vietii mele. Cred ca aceasta a fost de departe cea mai dificila, complicata si riscanta incercare a “ruletei rusesti” la care m-a pus. Si ca de fiecare data Dumnezeu a fost acolo, prezent, s-a manifestat prin toti cei care au participat la aceasta operatie, mi-a tinut inima in mainile Sale in tot timpul cat a fost scoasa din pieptul meu pentru a fi reparata, apoi mi-a vegheat somnul de dupa si trezirea. M-am trezit zambind simtindu-i prezenta, m-am bucurat ca inca odata “ruleta” nu a avut sorti de izbanda. Si atunci am facut o intelegere cu Dumnezeu, ca eu sa nu mor inainte de a implini 102 ani, cand vom avea o renegocire, iar daca EL va vedea stradania mea de a fi prezenta si de folos oamenilor, cred ca imi va da si un mic bonus de cativa anisori pentru a ma odihni dupa o viata in care… am dus un razboi mut cu “Ruleta Ruseasca”.

Cum sunt acum??? Sunt foarte bine! Sunt mai sanatoasa ca oricand, ma simt minunat si impart cu toata dragostea tot timpul, cunoasterea si darul primit de la Dumnezeu, cu toti cei care au nevoie de ajutor. Am timpul, disponibilitatea, dorinta si pasiunea de a fi de folos tuturor celor care trec prin diverse incercari ale vietii. Ce ma bucura??? Totul!!! Pasarelele care ma trezesc in fiecare dimineata, cand incep sa se sfadeasca in dreptul geamului meu deschis. Rasaritul si apusul soarelui pe care il iubesc si il respect pentru cat de mult ne ofera in fiecare zi. Florile cu parfumul si coloritul lor infinit,cu gingasia si frumusetea care nu poate fi egalata de nimic. Dar cel mai mult ma bucura cand un pacient de-al meu reuseste sa castige si el un pariu nedrept cu “Ruleta Ruseasca” a vietii sale.

facebook-ruleta-ruseasca_36799

2 thoughts on ““Ruleta ruseasca”… in viata mea,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *