Tanu, de Elena Farago
Tanu i-un motan cuminte,
Și-i atât de curat,
C-are voie să se culce
Chiar cu pernele din pat.
Ilenuța îl iubește
Și se joacă mult cu el,
Astăzi însă-i supărată,
Nu l-a mângâiat de fel!…
„Miau!”… o-mbie din fereastră,
Dar fetița stă pe loc:
– Taci, măi Tanule, că mie
Nu-mi mai vine să mă joc!…
– Ce-ai pățit?…
– Nimic, dar mama
Așa aspru m-a certat!
– I-ai greșit ceva?
– De unde!…
Pentru că nu m-am spălat!…
– Știi, fetița mea cuminte,
Iartă-mă că-ți spun, dar eu,
Pentru asta, te-aș și bate
Dac-ai fi copilul meu!
|