Va promiteam in prima parte a acestui articol ca va voi povesti peripetiile dar si niste ciudatenii legate de acest caz, iar acum incerc sa ma tin de cuvant.

 

Deci in dimineata imediat urmatoare am mers la serviciu unde mi-am rezolvat problema absentei si problema finaciara  care era esentiala pentru ducerea la indeplinire a promisiunii facute frumoasei mele paciente. Si astfel in jurul orei 9 am plecat acasa de unde am luat-o pe vecina mea si pe fiica acesteia iar impreuna am plecat catre Spitalul Fundeni de unde trebuia sa o iau pe micuta mea pacienta, impreuna cu mama sa si sa o conduc pe ultimul ei drum. Astfel ca la ora 10,30 deja eram in curtea spitalului.  Mama fusese si-i cumparase toate cele necesare si astepta ca aceasta sa fie pregatita de plecarea catre casa.

 

In jurul orei 11,00 am iesit din curtea spitalului cu directia Autostrada Bucuresti – Pitesti pe unde urma sa iesim din Bucuresti cu punct terminus Tg. Jiu. In oras… ca in oras, trafic, aglomeratie, lume multa, stopuri, treceri de pietoni, oameni nervosi… Intr-un final am ajuns la intrarea pe autostrada, si am pornit in marea aventura a ultimului drum terestru al micutei mele paciente.

 

Dupa primi cativa km strabatuti, am observant ca masina a inceput sa nu mai mearga la viteza pe care mi-o propusesem de cca. 60 – 65 km/h, si cu toate ca apasam acceleratia pana la podea, masina nu prindea o viteza mai mare de 10 – 15 km/h. Am oprit si pentru ca instructorul meu de soferie ma invatase cateva lucruri absolut necesare pentru cazuri de urgenta, am curat jiglerul , am verificat alimentarea cu benzina, am verificat bujiile si nu mare mi-a fost mirarea cand am constatat ca totul este in regula si totusi masina nu mergea la paramerii normali, ca si cand un obstacol nevazut se opunea cu indarjire ca aceasta sa mearga la viteza dorita. Si astfel toata autostrada am strabatut-o cu viteza de 10 km. max.15 km/h.

 

Inainte de iesirea  de pe autostrada, pe partea mea de mers exista un service auto, unde am decis ca este necesar sa ma opresc pentru ca si persoane specializate sa-si spuna opinia in legatura cu aceasta anomalie. Dupa ce am  explicat acestora despre ce este vorba, imi aduc aminte, cum un mecanic a inceput sa rada de mine, considerand ca o femeie nu se pricepe sa faca toate lucrurile de care ii spusesem ca ma ocupasem pe autostrada. Am inghitit afrontul fara sa comentez nimic si am asteptat ca acesta sa ma verifice si sa-mi spuna unde anume gresisem. Dupa o verificare amanuntita, am observat ca acestuia ii cam pierise zambetul, ba chiar parea de-a dreptul ingrijorat, apoi a chemat mai  multi colegi, care la inceput au reactionat exact ca si el, care rasese de mine, iar apoi, rand pe rand fiecare dintre ei, au constatat ca totul era in  perfecta stare dee functionare,  insa masina nu se tura suficient pentru a ajunge la viteza dorita. Au incercat mai multe variante, si-au dat cu parerea, s-au contrazis, ba la un  moment dat s-au ceratat fiecare sustinandu-si opinia, care, in final se dovedea a nu fi cea corecta.

 

Concluzia a fost ca tot colectivul din acel service, s-a declarat depasit de situatie si au acceptat opinia mea, care nu avea nici un fel de legatura cu mecanica masinii: “Micuta mea pacienta, refuza din motive stiute doar de ea, sa ajunga mai repede acasa, si de aceea forte nevazute si necunoscute noua, se interpuneau,  nepermitand ca masina sa mearga cu o viteza mai mare”. La inceput toti s-au amuzat, insa dupa ce fiecare dintre ei, au verificat cu mare atentie toate variantele posibile din punct de vedere mecanic  si s-au declarat fiecare pe rand depasiti de situatie, nu au mai avut ce face si au acceptat ca, poate, explicatia  mea ar putea sa contina un sambure de adevar.

 

Dupa ce am primit aceasta confirmare a faptului ca masina este in perfecta  stare de functionare, am purces la drum pe rugaciunea clara, ca Dumnezeu sa ne ajute sa ajungem la destinatie, doar atunci cand este benefic, optim si necesar pentru acest drum. Chiar nu m-am mai stresat deloc, chiar nu am mai avut nici o suparare ca masina nu circula asa cum o facea deobicei. Am lasat lucrurile sa curga de la sine, fara a mai opune vreo rezistenta.

 

Am urcat Dealul Negru, in ritmul melcului, cine ne vedea spunea ca numai un nebun, poate circula cu 10 – 15 km/h. mai ales la un drum atat de lung. Cand am inceput coborarea, viteza, poate si din cauza gravitatiei, a crescut pana la 20 km/h.

 

Aproape cand sa terminam coborarea Dealului Negru, cand mai aveam doar cativa km pana sa ajungem la drum drept… a inceput o ploaie atat de puternica, incat stergatoarele nu faceau fata.  Apoi o negura ca in miez de noapte (cu toate ca era in jurul orei 18,30, iar pe 21 iunie ziua in care eu faceam acest drum la acea ora era zi), n-a invaluit ca intr-un tunel, si indraznesc sa spun ca acele imagini parca erau decupate dintr-un film de groaza . Nu reuseam sa distingem nici macar casele din dreapta si stanga soselei, cu toate ca farurile erau aprinse pe faza lunga, iar noi abia daca reuseam sa vedem bine botul masinii.  Am mers asa prin acel potop cred ca vreo 8 – 10 km, dupa care, ploaia a stat la fel de spontan precum incepuse, iar  masina s-a stabilizat cu o viteza ceva mai mare  cu vreo cativa km. Acum numai circulam cu 10 – 15 km/h, acum aveam portiuni in care masina ajungea si la viteza maxima de 30 – 35 km/h. Oricum era ceva mai bine, iar in masina nimeni nu se plangea ca circulam prea  incet, mai ales ca toate persoanele aflate in acel moment in masina fusesera martore si  vazusera tot ce se intamplase, deci, nu era nimic ascuns sau premeditat.

 

Acum stand si gandind totul la rece, fara emotiile, care chiar daca  ma mai cuprind si acum numai la gandul acelui drum, realizez ca acel moment a fost momentul in care micuta mea pacienta a constientizat ca nu se mai afla in planul terestru, si asa a simtit ea sa-si exprime durerea despartirii de cei dragi, dar mai ales durerea ca nu a reusit sa isi indeplineasca Misiunea Personala, pentru care venise ea pe acest pamant. Acea misiune fiind intoarcerea parintilor sai la credinta, la apropierea  de Dumnezeu si de cele legate de aceasta stare.

 

Ne-am continuat drumul, iar cand mai aveam cativa km sa ajungem la Tg. Jiu, masina a inceput sa capete viteza, si sa numai simtim acel obstacol, care nu ne lasa sa mergem cu o viteza mai mare. Locul in care urma sa fie inmormantata micuta, era undeva intr-o localitate adiacenta Tg. Jiului, deci am mai avut de strabatut cativa km. Si astfel la ora 22,30 reuseam dupa atatea peripetii, sa ajungem in fata casei in care micuta mai avea de asteptat o zi, pana la drumul final.

 

De ce am fost atat de exacta cu orele??? Pai extrem de simplu! Micuta mea pacienta se nascuse intr-o noapte la ora 22,30, apoi intr-o alta noapte la aceeasi ora 22,30, murise in Spitalul Fundeni, iar dupa numai o zi, facuse totul ca  sa ajunga acasa, acolo, de unde urma sa plece pe drumul final al vietii ei, culmea la aceeasi ora 22,30. Intamplare sau nu, destin sau nu…cine poate sti??? Numai Dumnezeu ar putea sa stie toate acestea! Noi putem fi doar simpli spectatori, iar daca se intampla sa fim si eroii acestor evenimente, sa ne intrebam si noi, asa in treacat, oare toate acestea sunt intamplatoare???

 

Sa revenim la drumul strabatut in aproape 12 ore… si veti vedea  de ce va fac aceasta invitatie! Plecasem din Bucuresti de vreo  2 ore,  toate persoanele din masina taceau, fiecare cu propriile ganduri, fiecare cu framantarile proprii si cu planurile de viitor inerente in astfel de cazuri. Masina refuza sa mearga, asa ca toate persoanele erau cufundate in propriile lor ganduri, nimeni nu dorea sa fie dranjat de nimeni.

 

In acest moment este necesar sa fac unele precizari care se refera strict la mine si la capacitatile mele extrasenzoriale. De cand am pasit pe cale spirituala a propriei mele vieti, dar mai ales de cand am accesat cursurile de inforenrgetica, am stat mult timp si m-am analizat, m-am autoevaluat, m-am auto observant, deoarece doream sa stiu ce fel de talant mi-a daruit Bunul Dumnezeu, dar mai ales cum sa fac sa-l inmultesc, cum sa-l fac cat mai util celor din jurul meu. Si astfel in timp, am constatat ca darul meu este “intuitia”.  Nu stiu cum se intampla, nu stiu sa explic de ce si cum functioneaza, insa stiu un lucru cert, in clipa in care imi vine un gand anume legat de cineva care in acel moment se afla in preajma mea, sau cu care sunt in legatura telefonica , chat sau  skype, este absolut necesar, sa comunic celui vizat ceea ce am primit ca informatie. Este o mare greseala sa nu spun, deoarece astfel nu-l pot ajuta pe cel din preajma mea. Si atunci, chiar daca aparent pare o prostie, sau nu are nici un fel de legatura cu persoana respectiva, in maximum cateva zile, se dovedeste  ca acea informatie era absolut necesara persoanei in cauza. Am facut de vreo cateva ori greseala sa nu spun, iar apoi am regretat deoarece lucrurile au scapat de sub control si nu au mai putut fi remediate. Deci, am o intelegere cu mine insami, ca tot ceea ce simt ca trebuie comunicat cuiva, indiferent daca place sau nu persoanei in cauza, eu spun.

 

Asa s-a intamplat si la acest drum! In linistea care se asternuse in masina, un gand de nicaieri a batut la poarta sufletului meu. Initial, stiind ca nu este tocmai momentul optim pentru o astfel de informatie, am decis initial sa tac, eventual sa-l comunic cand lucrurile se vor mai linisti putin. Insa acest gand nu-mi dadea pace, ma tot sicana si atunci mi-am asumat riscul si m-am trezit spunandu-i, mamei micutei mele paciente:” Draga mea te rog sa ma ierti, insa trebuie sa-ti comunic ceva, neaparat! Daca dupa ce se vor linisti lucrurile, se va intampla sa ramai cumva insarcinata, te rog din suflet sa nu avortezi acest copil! Simt ca fiica ta, se va reincarna extrem de repede, deoarece vrea sa-si indeplineasca Misiunea Personala, pe care acum nu a reusit sa o duca la bun sfarsit.”

 

Daca nu as fi fost eu la volan, stiu sigur ca aceea mama indurerata m-ar fi aruncat din mersul masinii (probabil ca si eu as fi facut la fel), asa insa s-a multumit sa tipe la mine: “ Doamna, eu am copilul mort langa mine, ai senzatia ca ma mai gandesc la astfel de lucruri? Ai inebunit? De ce-mi spui asa ceva? “ Nu va puteti imagina cat de tare m-au durut vorbele sale, insa stiam, simteam si nu aveam dreptul sa tac, indiferent ce mi-ar fi spus. Apoi mai era un aspect de care trebuia sa tin seama, eu reveneam la Bucuresti, iar cu aceasta doamna nu as mai fi avut ocazia sa vorbesc, iar un telefon cu acest subiect ar fi fost si mai neplacut. Asa ca mi-am asumat, jignirile, supararea doamnei si strigatul ei de durere. Trebuia neaparat sa o avertizez, trebuia sa o opresc sa faca o prostie! Iar acum ii multumesc din suflet Bunului Dumnezeu, ca mi-a dat tactul, rabdarea si perseverenta de a suporta jignirile doamnei, fara sa cartesc.

 

Aveam aceasta obligatie fata de micuta mea pacienta! Trebuia sa fac cumva sa nu fie respinsa, sa nu fie alungata a doua oara din familia pe care aceasta si-o alesese. Si cu mare bucurie, acum pot spune cu mare drag: “Am reusit!” La numai cateva luni, de la plecarea fiicei sale, aceasta doamna a constatat ca este insarcinata. Abia atunci a inteles vorbele mele, abia atunci a priceput de ce tot insistam ca o apucata, de ce ma scuzam si in acelasi timp insistam pe acest sfat care la vremea respectiva  parea deplasat.  Iar la vremea sortita, a venit pe lume, o mandrete de fetita, care era identica cu cea care tocmai plecase, intr-o alta lume.

 

Toata familia a ramas muta, cand toti au constatat acelasi lucru! Si bucurie mare, toti in semn de multumire, s-au intors cu fata catre Bunutul, care stie El cum sa aseze lucrurile in viata noastra, astfel incat totul sa fie asa cum este scris. Acum fetita este mare, si toti sunt fericiti ca familia lor, este intreaga asa cum isi dorisera de la bun inceput: “o fetita, un baiat si parintii lor”.

 

Am simtit nevoia sa va povestesc aceasta intamplare, deoarce vreau sa intelegeti ca uneori si copii nostrii vin sa ne ajute pe noi, in realizarea Misiunilor noastre Personale. Si copii nostrii ne pot fi far calauzitor in viata! Si ei au partea lor de treaba in viata noastra. Ca sunt buni, ca sunt rai, toate ne sunt date cu masura, toate sunt scrise in Cartea vietii noastre!

 

Nu are rost sa va spun cata durere a lasat in urma micuta mea pacienta. Nu are rost sa mai povestesc cum un sat intreg a participat la inmormantarea acesteia, stiind-o toti cat de frumusica, dar mai ales cat de cuminte, respectoasa si silitoare era scumpa si minunata mea, micuta pacienta.

 

Dumnezeu sa te ierte si sa aibe in paza Sa, draga mea printesa!

 

Cu aceeasi dragoste fata de voi toti cititorii mei!

Neluta