Așa cum bine știți, anul acesta a debutat cu multe realizări in viața mea, apoi a venit momentul de răsfăț și profitand de lansarea cărții mele “Inforenergetica din suflet pentru suflete – Cum să-ți vindeci trupul, emoțiile și relațiile”la Cluj, am decis că a venit vremea să-mi revăd persoane dragi sufletului meu (rude, prieteni, pacienți), ba chiar persoane nou întâlnite cu care am legat prietenii care nădăjduiesc să fie de durata. Si astfel a trecut o lună și jumătate timp în care v-am ținut la curent cu peripețiile, drumurile și evenimentele petrecute în aceste drumuri (mai am incă de postat insă… uneori viața bate filmul)…și nici eu nu fac vreo excepție.

 

Deci am revenit in București și… am decis sa mă inscriu la niște cursuri de o lună de zile, la care mergeam în fiecare zi a săptămânii, timp de 6 ore, mai puțin duminica.

 

 

Intr-o duminică mi-a venit așa deodata o pofta nebună de vinete și am purces la prepararea lor.

Oare o fi fost o întâmplare, sau Universul, Dumnezeu sau destinul au lucrat să ma poata aduce în punctul în care era necesar să fiu intr-un anume moment al vieții mele???

Oricare ar fi răspunsul, eu mulțumesc și sunt recunoscatoare pentru tot ce a urmat. Deci după prepararea vinetelor, am mâncat și eu trei feliuțe de pâine cu vinete. Ei…pâna aici totul a fost ok!!! Insă povestea nu s-a oprit aici!!!

 

 

Si după ce le-am consumat …la vreo cincisprezece minute, iată că o durere cumplită, mi-a cuprins întregul abdomen. Tot ce era pornind din plexul solar, pană în dreptul ombilicului, era ca și o rană deschisă… totul din partea stangă pană în dreapta și retur…durea de îmi venea să rod pereți… noroc că m-am gândit ca nu are cine să-i mai zugrăvească daca eu nu voi mai fi …așa ca m-am abținut. Am luat eu mai multe medicamente, am purces la terapie IE, la rugăciune, însă…când Universul are alte planuri…nimic nu funcționează așa cum ar fi firesc.

Simțeam niște dureri pe care sa fiu sinceră nici atunci cand am adus-o pe lume pe fiica mea nu le-am simțit. Cu chiu cu vai am reușit să adorm vreo două ore cumulate pe parcursul întregii nopți, însă cum eu sunt o fire extrem de conștiincioasă, a doua zi de dimineată, am plecat la cursuri, unde din păcate nu am putut să stau mai mult de doua ore, deoarece mă durea atat de rău încat era imposibil să stau pe scaun și să mă mai și concentrez la ceea ce aveam de făcut, așa că am plecat acasă unde am mai înghițit o jumatate de farmacie, dar și de aceasta dată rezultatele au fost imperceptibile.

 

 

In speranța că urmatoarea zi mă voi simți mai bine m-am străduit să adorm…însă bineinteles că am făcut-o tot la fără frecventă, deoarece în acest timp eu aveam treabă să mă chircesc de durere, să plâng și chiar să țip atunci când durerile erau de nesuportat.

 

In dimineața urmatoare conștiincioasă ca deobicei, de data aceasta cu niște dureri ușor estompate de atatea calmante, am plecat către cursuri. Am parcat mașina, care culmea era intre locația în care aveam aceste cursuri și un cunoscut spital din București. Când sa cobor durerile au revenit cu și mai mare forță, moment în care mi-am îndreptat atenția către mine insămi și mi-am zis: „Draga mea eu cred sincer că tu de data asta ești inconstientă!!! Păi cum naiba vine asta, tu nu ești în stare sa te ții pe picioare și mai ai pretenția să mergi la curs??? Oare acest curs  este vital pentru tine??? Mă tem că nu!!! Deci??? Ce facem draga mea prietenă??? Mergem la curs, de unde sigur vom pleca în primele 15 minute, sau mergem la camera de gardă, luăm o rețeta serioasă, începem să luăm medicamentele necesare și gata am scăpat de dureri???”, răspunsul care a venit cât s-a putut de prompt a fost: „Mergem urgent la spital ca numai pot și pace!!!”.

 

Si iată-mă in fața camerei de gardă, așteptând să mă vadă cineva avizat!!! După vreo 10 – 15 minute de așteptare, care mi-au părut secole, în sfârșit am fost invitată înăuntru unde o doamnă doctor tânară, frumoasă și extrem de inteligentă, m-a luat la chestionat. I-am povestit totul de-a fir a păr… în acest timp o tânară asistentă medicală nota totul într-o fișa! După ce m-a consultat, doamna doctor a decis scurt și cuprinzător: „Doamnă in acest moment veți merge pe secție  unde veți fi pusă pe perfuzie deoarece este extrem de necesar.”

 

 

 

In zadar m-am dat eu lovită în aripă, că nu am pijama, că doar voi merge până acasă și ma voi întoarce…și alte baliverne…doamna doctor nu și-a schimbat decizia și pace și la toate solicitarile mele găsea soluții care nu mai puteau fi negate. Pentru fermitatea, profesionalismul și determinarea cu care m-a convins de necesitatea acestei internări dar și pentru multe altele nu am cuvinte suficiente să-i mulțumesc și să-i fiu recunoscatoare îndeajuns. Deci iată-mă internată, într-o cămasă de noapte de împrumut, mergând ținându-mă de toți pereții, și ajungand undeva la nivelul trei unde un pat deosebit de confortabil abia mă aștepta să poposesc în el vreo două săptămâni. Atunci nu știam acest amănunt, însă acum îl știu în detaliu. Deci am și fost pusă pe perfuzie, care picura viața în venele și arterele mele, și mă ajuta să mă simt cu fiecare secundă care trecea, din ce în ce mai bine, până când nu m-a mai durut nimic. Atunci m-am văzut obligată să o anunț pe doamna doctor că deoarece nu mă mai doare nimic, gata pot pleca acasa. Ei da, asta ar fi fost valabil pentru oricine altcineva, însă nu și pentru tânara, frumoasa și inteligenta mea doamnă doctor, care nici măcar nu a vrut să audă…anunțandu-mă la modul cel mai serios posibil că după ce va termina toate investigațiile necesare, dânsa dupa primele simptome crede că voi ajunge pe masa de operație.

 

 

UPSSSS!!! A zis masa de operație??? Wooooaaawww însă nu este o stare de dorit…așa că mai bine aș pleca eu acasă și… gata!!!

Ha ha ha … eram așa de penibilă în încercarea mea de a fugi de răspundere, iar doamna doctor era atât de fermă și de neclintit încât…nu am avut ce să fac decât să mă supun sperând că zilele urmatoare tot o voi convinge eu să plec acasă…fără operație.

In condițiile în care sunt încă pacienți în România care mor deoarece medicii îi trimit de colo colo, sau pur și simplu îi externează doar în baza unei semnături…eu obraznica de mine încercam să mă fofilez, când o doamna extrem de hotărâtă insista să mă ajute, insista să-mi facă un bine.

Cert este că nu a renunțat la decizia danșii fapt pentru care și-a ocupat un loc de onoare în sufletul meu, loc din care nimeni nu o mai poate detrona, fiind un exemplu de medic.

 

 

Deci cred că mulți dintre voi stiți ca eu sunt operată de acum patru ani pe inimă, ceea ce face ca orice infecție, orice anomalie din organismul meu să se manifeste altfel, dar mai ales să pricinuiască o grămadă de riscuri majore vieții mele. In aceste circumstanțe doamna doctor își păstra punctul de vedere știind clar la ce mă pot expune dacă nu mi se găsește cauza suferinței dar mai ales îndepărtarea ei.

 

 

 

Aici aș avea un exemplu personal de neprofesionalism, care mi s-a intâmplat cam acum un an. Tot așa în urma unei dureri de data aceasta doar în partea dreaptă a abdomenului, am fost internată de urgență la un alt spital. Acolo după investigațiile necesare mi s-a comunicat că am patru pietre la vezica biliară și mi se recomanda ca după trei săptămâni de tratament medicamentos să revin pentru operație de colecist.

DA!!! Asta a fost scris și semnat de un medic, care după ce am revenit, în vederea aceste intervenții chirurgicale, așa netam-nesam…mi-a comunicat că nu mă operează.

La insistențele mele să-mi spună și mie de ce nu o face, dacă tot dânsul mi-a scris pe biletul de externare să revin pentru această operație, răspunsul dumisale a fost unul singur: „Nu vă mai operez!!!”am insistat întrebând ce motiv are, ce nu îi convine sau ce nu-i place la mine, ce alte motive are de așa dintr-o dată nu mai vrea să mă opereze??? Răspunsul a fost acelaș. La întrebarea mea: „Si eu ce să fac în aceste condiții???”Răspunsul a fost halucinant: „Nu este treaba mea, faceti ce vreți!!!” am ramas perplex, am ramas cu gura cascată, uitându-mă în urma unui om care îmi întorcea spatele făra nici o remuscare. „Cum adică să fac ce vreau, în condițiile în care doar el medicul este cel care poate rezolva o astfel de problemă”.

 

 

Comparația am să vă rog să o faceți singuri!!!

Deci să revenim!!!

Am continuat să fac toate investigațiile necesare, și da acele pietre erau încă acolo, tronau liniștite ba chiar mai făcuseră cațiva puișori micuți pe acolo… și atunci doamna doctor fără să îmi mai dea timp de gândire m-a anunțat care este procedura în astfel de cazuri… ba chiar a și început ceea ce era de făcut. Nu aveai cum să te împotrivești în fața unui om care dorește atât de sincer să te vadă în afara oricărui pericol, nu aveai cum să nu o asculți și să faci tot ceea ce iți cerea!!!

 

 

Deci mă internasem marți…iar luni săptămâna urmatoare deja eram pe masa de operație. Dumneaei dorea să facă varianta laparoscopică…numai că socoteala de acasă nu se potrivește cu treburile și socotelile Universului care știe mult mai bine ce ne este nouă optim, benefic dar mai ales necesar!!! Si exact când a ajuns cu aparatura în interiorul meu a constatat un lucrur care culmea la ecoabdominal nu se lăsase văzut, că acolo era o mare infecție iar peretele vezicii biliare era extrem de îngroșat…ceea ce numai permitea operația laparoscopică ci, o IMPUNEA pe cea CLASICA. Si de unde operația mea se preconiza a dura 35 – 40 minute a durat lejer 3 ore până s-a reușit curațarea zonei de orice ar fi putut să îmi provoace vreo problemă ulterioară de sănătate.

 

 

A doaua zi dimineața la prima ora, exact ca și la operația pe inima, am fost atat de cuminte încât m-am ridicat din pat, și în loc de o tură de salon de Terapie Intensiva, am făcut chiar patru ture, ce este drept, încet, cu pași mărunți, însă cu convingerea că ceea ce îmi spusese doamna doctor se va adeveri. Cu o zi înainte de operație îmi spusese că dacă mă voi mișca, și voi respecta indicațiile dânsei, mă voi reface repede și voi reveni la viața pe care o pusesem pe un raft în bibliotecă să mă aștepte că voi veni repede, dar mai ales sănătoasă.

 

Apoi a început dansul ielelor…apă și ceai…ceai și apă…apoi o supă strecurată…până la primul scaun… care numai venea…iar eu… pe zi ce trecea simțeam că numai mă pot ține pe picioare, nu mai am vlagă nici să mă ridic din pat până la baie, pe fundalul unei somnolențe acute (care încă nu mi-a trecut și mă ține și acum zile întregi la pat). După vreo trei zile în care s-a intâmplat minunea… am fost lăsată să mănânc prima supă pasată din morcovi, țelina, păstârnac, albitură, ardei gras și dovlecel și chiar un iaurt degresat. Vă dați seama cea mai consistentă masă de până atunci, wooauuu a fost cea mai copioasa masă pe care am mâncat-o vreodată… Incă aveam stări de voma, încă mă durea operația și mi se tot făceau calmante, iar eu dormeam la greu…și încă dorm deoarece am ales să ascult dorințele corpului meu, pentru că el știe cel mai bine de ce am nevoie.

 

 

In cea de-a patra zi de la operație, m-am trezit cu o stare de vomă destul de accectuată, și astfel am vomat puțină salivă cu fiere!!! Nimic mai normal in situația dată!!! Numai că de aici păna la a i se comunica doamnei doctor că am vomat rău de tot, este cale lungă. Si totuși iată ca s-a întâmplat, iar doamna doctor a decis să trec iar pe ceai și apă, fără a-mi cere alte lămuriri suplimentare și crezând ceea ce i se spusese de către colegele de salon și asistentele medicale. Pâna după amiaza am rezistat cu stoicism, însă observând că starea mea de neputință se tot accentua, am comunicat doamnei doctor la prima vizită in salon, următorul lucru: “Doamna doctor am decis, să îmi asum toate riscurile, însă eu voi trece din nou pe supa pasată și iaurtul degresat, deoarece simt ca dacă nu voi mânca îmi va fi din ce în ce mai rău și nici nu voi putea să ma refac. Simt că asta doreste organismul meu și nu am de gând să-i refuz nimic”. Doamna doctor a rămas o vreme pe gânduri și mai în glumă mai în serios, m-a anunțat că în ciuda faptului că în acea zi era de gardă, nu va veni să ma vadă dacă îmi va fi rău. Mi-am asumat și acest lucru și am trecut la masa din salon unde am servit o porție de supă pasată și un iaurt. Mai târziu, am băut un ceai, iar seara am mai mâncat un iaurt degresat. Nici vorba să-mi fie rău, nici vorbă să am vreo stare proastă, dimpotrivă, simțeam cum îmi revin puterile, cum încep să capăt forta și puterea de a merge mai departe. A doua zi dimineață când a venit doamna doctor în salon, deja începusem să recapăt culoare în obraji, ochii incepuseră să strălucească de fericirea că mă simt mai bine, lucru care a făcut-o să se bucure enorm ca am luat această decizie.

 

 

Si astfel zilele au trecut încet de tot, cu dureri în zona operată, cu o foame care mă chinuia cumplit, cu acea stare de neputință, caracteristică tuturor operaților care au trecut printr-o anestezie generală. Vineri doamna doctor mi-a permis să merg acasă dacă îi promiteam că îmi voi face tratamentul așa cum îl făceam și la spital, deoarece orice pacient se simte și se reface mult mai repede și mai  bine dacă se afla în casa și patul său. Asta pană luni când urma să revin pentru repetarea unor analize obligatorii condiției mele de operată pe inimă.

 

 

Acasă ca acasă, spațiul tău, patul tău, propriul tău confort, propriile tale lucruri de care te folosești, familia care te ajută, curtea în care te poți plimba în voie sau poți sta întinsă în șeslong la soare sau la umbră după cum iți este vrerea.

 

 

Da recunosc că m-am simțit mult mai bine, recunosc că pănă și durerea parcă era altfel, mai blândă, mai tandră, mai molcomă, însă așa cum va spuneam starea de somnolență încă nu m-a părăsit, iar eu am ales ca de această dată să-mi ascult trupul și să fac tot ceea ce îmi cere el să fac. OK vrea să dorm 20 de ore din 24, care-i problema??? Dorm!!! Vrea să mănânc…celebrul iaurt cu O% grăsimi, supa pasată de legume…ok o mănânc, chiar dacă nu este tocmai ce mi-aș dori în acel moment. Ei da am voie acum să mănânc și grătar de pui, pește, curcan sau vițel… ei…vă gândiți ce răsfăt este pe mine??? Vă garantez că după ce veți experimenta asta câteva zile nu vă veți mai dori atât de mult să mâncați gratar!!! Mai ales că nu îl poți asezona cu absolut nimic în afară de sare și atât!!! Același gust zilnic…însă daca-i musai cu plăcere, nu ne putem opune dacă dorim să ne facem bine. Fac tot ceea ce este absolut necesar să-i dau organismului meu, respectiv ficatului meu, să se refacă și să preia cât mai curând sarcinile pe care le avea vezica mea biliară. Parcă sunt un copil nou născut care nu fac decât să mănânc și să dorm mai toată ziua…până și această cronică o scriu de vreo trei zile și nu reușesc să o termin, din aceleași motive de somnolența permanentă.

 

 

In această perioadă m-am tot gândit: “Oare de ce Universul a decis să ajung la această operație neanunțată, dar mai ales nedorită???”

Am despicat firul în patru și am găsit o grămadă de motive care ar fi putut să aibe acest deznodământ bun în final, însa cu un început total neplăcut.

 

 

Iată că am facut și o listă cu motivele care ar fi putut să conducă la această operație neprevăzută, dar mai ales nedorită:

1. Faptul că de vreo trei ani de când am luat-o pe mama soțului meu la noi, eu numai țin toate posturile așa cum o făceam înainte. Evident că ma veți întreba de ce??? Păi foarte simplu, aceasta perioadă a coincis cu perioada mea de pregătire, de lucru intens pentru cele pe care anul acesta le-am realizat, iar în aceste condiții, soțul meu a preluat (așa cum scriam și în cartea mea) o parte din sarcinile familiale, printre care și prepararea hranei. In aceste condiții nu era nici corect, nici diplomatic dar nici măcar moral să fac mofturi la masă. Mâncam ceea ce se prepara, având în vedere că timpul nu-mi permitea să fac singură acest lucru și atunci… Da… mămica are destul de multe medicamente de luat și atunci mâncarea este necesar să fie mai consistentă deci în general carnea nu prea lipsea din meniul zilnic. In aceste condiții nu am prea dat ficatului meu răgazul sa se mai și odihnească…și de aceea una din cauze ar putea fi și…lipsa detoxifierii (postul) de care avem atâta nevoie.

 

2. Faptul că încă de copil am acumulat foarte multe supărări, furii, nemulțumiri, neâmpliniri, mânii reprimate de tot felul, a dus încet dar sigur spre acest deznodământ.  Se știe că ficatul este sediul celor mai negative emoții, dar mai ales a mâniei îndreptate împotriva propriei persoane. Si da recunosc că eu sunt, una dintre persoanele care sunt extrem de autocritica cu mine (dar și cu ceilalți – însă totdeauna critica mea este una constructivă, încercând pe cât posibil să ajut pe celălalt să-și îndrepte anume greșeli, încercând să-l ajut să-și îmbunătățească viața), mulți ani considerandu-mă “rațușca cea urâtă și proastă”, neîndrăznind parcă să mă autocunosc, să mă autoevaluez corect. Mereu îmi aduceam aminte de cuvintele tatălui meu care nu a avut niciodată vreun cuvânt de încurajare la adresa mea, care permanent îmi spunea că nu sunt în stare de nimic, că nu sunt bună de nimic, lucru care ani de zile m-a marcat, m-a măcinat și m-a ținut ascunsă în carapacea mea, în sinele meu. Emoțiile sunt cele care au o mare influența asupra ficatului și a secrețiilor bilei. De asemeni se știe ca emotiile pozitive – bucuria, buna dispoziție – măresc secreția bilei, iar supărările o opresc parțial sau chiar complet. Ficatul este cel mai receptiv și sensibil la supărări și de aici problemele care apar. Ficatul este un instrument al sufletului, atunci când sufletul suferă, ficatul face același lucru. Am avut totuși o mare șansa un dat de la Dumnezeu care m-a ajutat foarte mult în toți acești ani și acesta se numește “simțul umorului”cu care Bunuțul m-a înzestrat, și nu am fost în ciuda supărărilor și frustrărilor mele o persoana pesimistă, ba dimpotrivă, mereu am fost optimistă, pusă veșnic pe șotii, mereu cu o glumă pe buze, mereu cu un zâmbet sincer pregătit pentru cel care avea nevoie de el. De aceea cred că aceasta oparație a apărut abia acum la jumatatea vârstei mele (ce a-ți și uitat cei 102 ani pe care îi voi trăi și apoi voi avea parte de o renegociere de câțiva ani pentru odihnă înainte de plecarea pe drumul către acasă???)Oricum îi sunt recunoscatoare că m-a suportat atația ani și nu m-a chinuit așa cum poate ca aș fi meritat la cate supărări acumulasem în el sărmanul. El mi-a tot dat șansa să repar, mi-a dat șansa să schimb, însă… cu toate că de aproape douazeci de ani lucrez ca terapeut, nu mi-am facut timp de mine, nu mi-am facut timp de problemele care era necesar să le rezolv, spre a nu ajunge aici. Saturn bunul de el îmi tot dădea semnale că este necesar să-mi schimb viața să cred mai mult în mine, în puterea mea de a trece peste lucruri trecute de mult, să iert acele supărări să iert și să pot merge mai departe, însă, totdeauna mi s-a părut că este mai important să-i ajut pe alții decât să-mi pierd vremea cu mine insămi. Ei și atunci când nu asculți, când nu te uiți și în tine însăți, când nu faci bine sa te ajuți mai întâi pe tine, vine un moment în care răbdarea lui Saturn încetează și iți aplică Legea cauzei și a efectului…sub care eu mi-am furat-o acum.

Imi veți adresa o intrebare: “De ce vă povestesc vouă toate aceste frământări ale mele, toate aceste autoevaluări personale??? “Nimic mai simplu, iată că am puterea să mă dau și exemplu negativ dacă greșesc, astfel încât să invățați și voi din experiența mea și să nu fiți puși în aceeași situație ca mine, să nu fie necesar să suferiți, să nu fie nevoie să ajungeți pe masa de operație așa vrând-nevrând!!!  Că fac bine sau nu, nici măcar nu ma intreb deoarece doresc sincer ca măcar o singură persoană să nu treacă prin această experiență, încât, îmi asum până și criticile voastre dure. Cu mine nu avut nimeni timpul necesar, disponibilitatea de a sta de vorba, de a-mi explica, de a mă trage de manecă, de a mă trezi… și a nu ajunge aici, unde credeți-mă nu este deloc plăcut să fii.

3. Pietrele la bilă sau la rinichi apar în general din cauza consumului de dulciuri și amidon concetrat, care împiedică eliminarea din corp a calciului organic, dar și din cauza supărării pe soarta (exact ce suneam și mai sus). Este adevărat că erau 4 pietricele micuțe, care nu se transformaseră încă în pietre mari și agresive, însa au facut totul să mă trezească, să mă pună fată în fată cu mine insămi, de aceea le mulțumesc din suflet. Cu consumul de dulciuri nu mă pot lăuda, deoarece nu pot spune că am mâncat dulciuri cu nemiluita, ba dimpotrivă.

 

După ce mi-am făcut aceste autoevaluări, după ce am conștientizat ce și de ce este posibil să fi ajuns în această situație de nedorit am început să caut, să scormonesc și să găsesc soluții care  măcar acum în al doisprezecelea ceas să-l ajute să se refacă, știut fiind că ficatul este organul care are capacitatea de refacere de regenerare, de preluare a sarcinilor îndeplinite de vezica biliară.

 

 

Si am citit și m-am documentat, și am tras concluziile care se impun în astfel de situații.  Totdeauna am știut dar mai ales am simțit că dacă Bunuțul mi-a închis o anume ușa la un moment dat, a facut-o doar spre binele meu și mi-a deschis o alta ușa glasvand. Intrând pe acea usă larg deschisă am găsit rezolvarea, am găsit pacea și liniștea, și astfel se va întampla și acum, cand zic eu m-am mai înțelepțit puțin (chiar dacă am facut-o prin suferintă). Astfel am găsit cateva afirmații pozitive care mă vor ajuta să trec de acest hop al vieții mele.

 

 

Nu afirm că ce spun eu este adevărul suprem, că eu dețin cheia adevarului divin, însă știu că aceste lucruri nu au venit întâmplator în viața mea, iar dacă vă pot fi și voua de folos cu atât mai bine,… de ce nu???

 

Valeriu Popa are pentru ficat urmatoarea afirmație pozitivă:

“Caut iubirea, pacea și bucuria și le găsesc pretutindeni”

Aici eu aș adăuga cu toată sinceritatea că:

“Sunt iubire, pace și bucurie și le dăruiesc oricui are nevoie de ele!!! Impărtăsesc cu dragoste iubirea pacea și bucuria sufletului meu, tuturor celor mai puțin norocoși!!! Si …DA mă iubesc și mă accept așa cum m-a creat Bunuțul care întotdeauna știe ce este mai bine pentru mine. Sunt perfectă așa cum sunt!!!

Mă apreciez și imi mulțumesc mie insămi pentru tot ce am trăit, învătat și experimentat în viață, demonstrându-mi mereu că sunt o persoana specială, deosebită și unică, așa cum numai Bunuțul poate crea.”

 

 

Apoi l-am rugat pe Arhanghelul Rafael să mă ajute:

Arhanghele Rafael, te rog să mă ajuți să găsesc curajul necesar pentru a merge mai departe pe drumul meu. Să discern ceea ce este spre binele meu și să urmez cu încredere și pace alegerile pe care le fac.

Indepărtează de la mine, te rog, frica, îndoiala, nemulțumirea și agresivitatea. Accept ca lumina și iubirea divină să mă ghideze prin

îngerii Domnului care mereu sunt alături de mine.

 

 

Arhanghele Rafael, te rog să mă ajuți să primesc și să dăruiesc iubirea, pacea și bucuria. Să pot vedea iubirea pretutindeni în jurul

meu și să trăiesc experiențele vieții mele în spațiul deschis al inimii. Să-mi exprim cu incredere și blândețe dorințele și să nu mai aștept

aprobarea celorlalți pentru a mă simți fericită. Să mă iubesc și să mă

accept așa cum sunt și să ințeleg că nu e necesar să fac nenumărate

eforturi pentru a fi iubit. Să am încredere în Dumnezeu, care mă iubește necondiționat, în mine însămi și în cei din jurul meu. Fă ca

lumina ta vindecatoare să mă elibereze de critici, dezamăgiri,

supărări și mânie și să aducă în viața mea mulțumirea de sine și

recunoștința fața de toate ființele și experiențele.

 

 

Acum după ce am impărtășit cu voi toată aceasta experiență a vieții mele mă simt mult mai bine, mă simt eliberată, mă simt fericită că am răspuns nenumaratelor voastre mesaje private sau nu, care doreau să știe ce este cu mine.

 

 

Da am capacitatea să-mi recunosc și greșelile nu numai reușitele, da, am capacitatea să-mi recunosc și neputințele și frustrările de care nimeni nu a scăpat vreodată. Si eu sunt om ca toți ceilalți, cu bune și cu rele, cu defecte dar și infinite calitați de care sunt mândra, mai ales ca Bunuțul nu a fost deloc zgârcit cu mine.

 

 

 

Vă doresc tuturor să aveti parte de multe bucurii, de conștientizări nenumărate astfel încât să nu fie necesar să vă ințelepțiți prin suferința, de o viața cât mai frumoasă, dar mai ales dacă vreodată ajungeți într-un moment de cumpănă, Dumnezeu să trimită în calea voastră acele persoane optime, benefice și necesare care să vă ajute așa cum a facut cu mine această stimata doamna doctor, dar și mulți alți medici sau oameni simpli pe drumurile vieții mele.

Tuturor le sunt recunoscătoare, tuturor le mulțumesc din toata inima și-i păstrez acolo în sufletul meu pentru eternitate.