Era o zi calduroasa din vara anului 2000.  Ma trezisem dimineata si prinsesem rasaritul soarelui care imi incantase privirea, sufletul si toate celelalte simturi. Imi bausem cafeaua la masa din curtea casei, ascultand pasarelele care se ospatau vesele din micul dejun pe care il pregatesc in fiecare dimineata cu atata dragoste. Primisem cu o zi inainte un telefon de la o prietena care ma invita  la ea sa-mi dea ceva. La inceput ma codisem sa bat drumul pana la ea, mai ales ca locuieste in zona Dristor 2 iar eu in zona Bucurestii Noi.

Ca sa ajung la ea trebuia sa tai Bucurestiul in doua. Dar m-am hotarat ca nu este cazul sa ma las rugata si iata-ma dimineata urcandu-ma in masina personala si plecand la drum. Ca de fiecare data cand Universul imi pregateste ceva special, deosebit, inedit, aveam o stare de fericire, o stare de bine care imi bucura intregul organism, dar mai ales imi vibra sufletul. Simteam ca ceva se va intampla, stiam cu precizie matematica ca urmeaza ceva…. Ce? Niciodata nu stiu dinainte, simt… dar nu pot spune concret ce mi se va intampla…..

Agitatie, stopuri, frane, claxoane, furnicar de oameni care mai de care mai grabiti sa ajunga unde si-a propus…aceasta este atmosfera din Bucuresti in orice zi ti-ai propune sa-l vizitezi. Cu toate acestea este un oras special, un oras care freamata de viata, de bucurie si tristete, de rasetele copiilor dar si de geamatul mut al batranilor care se deplaseaza taraindu-si picioarele dintr-o locatie in alta (merg la copii sa-si duca nepotii la gradinita sau scoala, se duc la medic sa-si ia medicamentele fara de care nu pot trai….). In Bucuresti totul este miscare, totul este viata, nu gasesti prea multe locuri de pace si liniste, de calm si armonie deplina. Totul vibreaza de viata. Daca vii dintr-un alt oras, vei simti oarecum diferenta de vibratie, de freamat, de agitatie… Dar daca vii dintr-un sat uitat de munte, unde abia daca mai trece cate o caruta pe ulita satului carand povara fanului proaspat cosit, sau a paielor sau a cocenilor, iar oamenii parca nici nu exista, fiecare cu treburile lui, pe pamantul lui, in gradina lui, singura zi in care este oarecare forfota si miscare este duminica cand tot satul iese la biserica din sat, atunci lucrurile stau total altfel. Persoana respectiva se va simti coplesita de atata forfota, de atata agitatie, de atata miscare continua. Nu va dori sa intarzie in acest oras mai mult decat este necesar pentru a-si rezolva problema care l-a adus in capitala.

Cu aceste ganduri si constatari personale conduceam prin furnicarul bucurestean, apropiindu-ma incet de tinta drumului meu.

O batranica tocmai a fost prinsa de culoarea rosie a semaforului in mijlocul strazi, si complet derutata nu stia ce sa faca incotro sa o mai ia. Ma opresc si o astept sa treaca, ceilalti soferi cu toate ca m-au injurat printre masele, s-au oprit lasand-o sa treaca pe trotuarul de vis-à-vis.

Imi continui drumul incet, incet intr-o coloana lunga de masini, unde soferii sunt unii calmi si relaxati, altii nervosi, agitati si pregatiti in orice moment cu o injuratura adecvata evenimentului iscat. Eu sunt calma, dar, imi doresc sa ajung sa o intalnesc pe prietena mea si pe sotul ei, si sa povestim cateva minute, dupa care sa-mi vad de treburile mele. Sunt pe B-dul Stefan cel Mare, si am impresia ca nu ne miscam deloc, prind stop dupa stop, iar o intersectie o traversez abia dupa ce se schimba culoarea semaforului de mai multe ori. A inceput sa fie din ce in ce mai cald, iar asta se vede si in reactiile soferilor nervosi ca nu pot avansa in aglomeratia creata. In sfarsit am ajuns la Bucur Obor, iata am trecut si de intersectia bdului  Iancului,  in sfarsit am ajuns la Dristor, cotesc dreapta apoi imediat stanga, trec intersectia si prima alee la dreapta, primul bloc… gata am ajuns.

Gasesc un loc si parchez, cu gandurile imprastiate la drumul destul de anevoios pe care il parcursesem in aceasta dimineata, si ma intrebam: “ Ce m-as fi facut sa locuiesc atat de departe de locul meu de munca, in fiecare dimineata trebuia sa trec prin aceste teste de rabdare si perseverenta, sau as fi ales varianta b, cea cu metroul, cu coboratul si urcatul scarilor de la metrou…cu zarva si agitatia nelipsite din orice mijloc de transport”.

Sun …prietena mea ma intampina cu un zambet larg, cu bucuria ca in sfarsit am ajuns, si ma anunta ca sotul ei deja, a facut cafeaua care asteapta sa fie bauta. Cafeaua este extrem de gustoasa, si o spun eu care niciodata nu mi-a placut cafeaua, dar am baut-o deoarece fiind hipotensiva aveam recomandare medicala de a bea zilnic o cafea.

          Ne bucuram unii de altii, si povesteam vrute si nevrute pe nerasuflate, ca si cand timpul s-ar fi condensat si trebuia sa ne grabim sa nu uitam ceva. Dupa cateva minute, timp in care abia am apucat sa ma asez pe fotoliu, si sa gust cafeaua aburinda, pe care sotul prietenei mele a adus-o pe o tava superba de argint, in niste cesti de portelan veritabil semn de mare pretuire din partea lor fata de mine, am exclamat destul de precipitata:

–         Eu trebuie sa plec!

Si prietena mea si sotul ei s-au uitat mirati la mine, apoi unul la celalalt, timp in care eu dandu-mi seama  de uimirea lor (si uimita si eu insami de exclamatia mea), incep sa ma scuz ca ….nu stiu de ce dar eu trebuie sa plec. Acestia erau uimiti, mirati si chiar iritati de decizia mea spontana, neintelegand ce se intampla, ce m-a facut sa iau o decizie atat de rapida, prietena mea aratundu-si chiar nemultumirea ca m-am decis sa plec atat de repede. Insistentele lor nu au avut efectul scontat, deoarce cu cat insistau mai  mult cu atat eram mai convinsa ca exact in acel moment trebuie sa plec, nu peste 5, 10 sau 15 minute. Am luat ceea ce aveam de luat de la prietena mea si cu o graba pe care nici eu nu o intelegeam am plecat, aproape fugind pe scari, parandu-mi-se ca va trece o vesnicie pana va veni liftul. M-am urcat in masina si am demarat in tromba de parca eram la raliu, parca eram la un concurs de masini. Am iesit in strada principala si am facut stanga spre oras….la nici 500 de metri din locul in care am iesit in strada principala, am observat o multime de oameni care priveau ingrijorati catre ceva, nedefinit ochiului meu pana in momentul in care fiind in dreptul acestei multimi de oameni, printr-o fanta micuta de cativa centimetrii am vazut cazuta pe iarba o persoana de sex feminin.

La prima strada din dreapta mea am oprit, am parcat masina, mi-am luat poseta, si am grabit pasul catre persoana cazuta pe spatiul verde. Cu capul in pamant, fara sa privesc nici in dreapta, nici in stanga mea, mergeam grabita sa vad ce s-a intamplat, si singurele semnale auditive pe care le auzeam erau de genul: “Saraca, era femeie tanara, de ce o fi vrut sa moara?” sau “ Pacat avea toata viata inainte, ce o fi facut?” sau “Pacat are copii, si ea saraca….”.  Fara sa fac nici un efort, oamenii se dadeau in dreapta si in stanga, lasandu-ma sa trec, de parca era cel mai firesc lucru din lume, ca eu in acel moment sa trec pe acolo si nimeni sa nu mi se impotriveasca. Am ajuns langa femeie, am pus poseta jos in iarba, am scos ansa cu raportorul, si am inceput sa masor, fara a ridica privirea.  Dupa ce am terminat de masurat, m-am apucat sa fac ceea ce invatasem la cursurile de Inforenergetica, fara sa imi pese ca mentorul nostru, totdeauna ne spusese, sa nu lucram in aglomerari mari de oameni, deoarece unii se pot sminti, vazandu-ne lucrand acolo. Dar in acel moment nimic nu era important, decat sa salvez o femeie, daca asta era voia lui Dumnezeu.  Am lucrat, pret de cateva minute, timp in care murmurul din jurul meu incetase ca prin farmec, era o liniste apasatoare, si toata lumea astepta sa vada ce se va intampla. Dupa cateva minute in care am lucrat aproape fara sa respir, pacienta mea a tusit exact ca un inecat care se straduieste sa dea apa inghitita, afara. Am mangaiat-o usor pe obraz, m-am aplecat la urechea ei si am intrebat-o ce a facut. A avut o reactie de durere sufleteasca, a oftat prelung si m-a intrebat:

–         De ce nu m-ai lasat sa mor? Vreau sa mor! Nu mai vreau sa sufar, nu mai vreau…

M-am aplecat din nou la urechea pacientei mele si i-am spus pe un ton ferm, sa se culce mai departe… Aceasta a adormit instantaneu, timp in care eu am continuat sa lucrez, si in acelasi timp sa-i multumesc lui Dumnezeu, pentru  ca a dorit sa lucreze de asta data prin mine, si sa nu lase un suflet sa plece inainte de a-si termina misiunea personala pe acest pamant. Am terminat ceea ce aveam de facut, am mangaiat-o usor pe obraz si am intrebat-o ce a luat, si de ce vrea sa moara. Mi-a spus ca s-a certat cu sotul, ca s-a saturat sa se certe mereu dupa ce ea munceste zile intregi in frig sau cald, in ploaie sau zapada…

            Atunci i-am spus ca ea nu are dreptul sa decida cand sa moara, deoarece Dumnezeu ne-a dat viata, si numai EL are dreptul sa ne-o ia atunci cand considera ca ne-am terminat treaba pe acest pamant. Am mangaiat-o de mai multe ori pe obraz si pe frunte, am incurajat-o si i-am spus ca nici un motiv de pe pamant nu este suficient pentru a ne dori moartea, si mai ales nici un motiv nu ne da dreptul sa ne abandonam copii. Acestia in conditiile in care i-am dorit, si-au castigat dreptul sa creasca alaturi de mama lor, impreuna cu mama lor, nu ne da nimeni dreptul sa-i lasam singuri pe lume. Am mai facut cateva masuratori sa ma asigur ca totul este in regula, dupa care am ridicat privirea catre multime care incepuse sa murmure incet, de parca nu voiau sa strice  momentul magic care se crease in acel spatiu si timp. Am adresat rugamintea de a fi ajutata sa o transportam pe pacienta pana la masina, pentru a o duce cat mai urgent la primul spital, pentru spalaturi stomacale. Din multime s-a auzit o voce de barbat, extrem de agitat si nervos care mi-a taiat-o scurt:

–         Eu o duc la spital, eu am fost primul aici… si a continuat sa-si revendice dreptul primului venit la locul respectiv.

Nu am ripostat, nu am deschis nici un fel de discutie in contradictoriu, ci pur si simplu am spus clar si raspicat, ca nici macar nu este important cine o duce la spital, atat timp cat ajunge in timpul optim acolo, pentru ca medicii sa se ocupe de partea fizica a pacientei. Mai multi barbati s-au precipitat sa o duca pe brate la masina barbatului respectiv. Nici macar nu o asezasera bine in masina acestuia, ca s-a si auzit sirena unei salvari care se apropia in viteza catre grupul de oameni care asistau neputiciosi la cele intamplate. Fara a sta prea mult pe ganduri, barbatii au ridicat-o pe femeie si au mutat-o in salvare unde au intins-o pe targa special amenajata pentru astfel de cazuri. M-am ridicat, din locul in care pana in acel moment nu ma miscasem, si m-am dus spre salvare, unde am intrebat-o pe asistenta medicala, daca imi poate spune la ce spital o vor duce pe aceasta pacienta. Asistenta vizibil deranjata de intrebarea mea, m-a intrebat daca fac parte din familie. La raspunsul meu, ca nu, nu fac parte din familie, dar sunt o persoana careia ii pasa si ar dori sa stie ce se intampla cu aceasta, evident enervata de raspunsul meu a spus pe un ton agitat:

–         “Du-te femeie de aici, ce te intereseaza? Hai lasa-ne in pace ca ne grabim!” Dupa care mi-a intors spatele si s-a urcat in salvare vizibil iritata, ca o persoana straina vrea sa stie despre o alta persoana cum se simte aceasta.

Eu calma, mi-am facut sfanta cruce, spunand cu un glas molcom, dar destul de tare astfel incat sa fiu auzita:

–         Iart-o Doamne, ca saraca nu stie ce face! Nici in ziua de astazi nu am inteles de ce am avut aceasta reactie, de ce am spus aceste cuvinte, de ce am simtit o mare usurare, atunci cand linistita m-am urcat in masina si am plecat spre casa.

De foarte multe ori am stat si m-am gandit, ce s-ar fi intamplat daca eu nu as fi ascultat glasul sufletului meu, care mi-a dat ordin, ca fix in acel moment, trebuie sa ma ridic si sa plec de la prietena mea? Ce s-ar fi intamplat daca nu as fi oprit atat de hotarata si decisa ca pot fi de ajutor? Pur si simplu stiam ca trebuie sa fiu acolo, sa fac ceva, astfel incat inevitabilul sa nu se intample! Dumnezeu sigur a fost ca de fiecare data acolo langa mine, in mine, si a lucrat prin mine nevrednica si pacatoasa aleasa de EL, sa faca ceea ce este necesar, in anume situatii de viata si de moarte. Am avut zile intregi in care eram uimita de toata aceasta intamplare, de acest deznodamant fericit in acest caz, de bucuria ca inca odata m-am dovedit soldatul disciplinat, care respecta “ordinele” primite de Sus. O vedeam pe aceea doamna acolo intinsa pe iarba, cu fata in sus cu o paloare pe care sigur nu o voi uita pana ce nu ma voi intoarce “acasa”, acolo in imparatia lui Dumnezeu. Imi doresc sa ajung acolo si stiu ca daca ma voi stradui suficient prin faptele mele voi reusi sa ajung unde mi-am propus.

            A doua zi m-am intalnit cu prietena mea, care a inceput sa-mi povesteasca ce s-a intamplat la ea in cartier cu o zi inainte, dupa ce eu plecasem de la ea. Povestindu-mi cu lux de amanunte cum o femeie din cartier care era florareasa din colt, voise sa moara dupa o cearta cu sotul ei, si cum a trecut pe acolo o femeie care…. In acel moment prietena mea s-a intrerupt brusc strigand plina de uimire, bucurie si extraz:

–         Mai, Neluta tu ai fost!  Nu-i asa ca tu ai fost? Pana acum nu mi-am dat seama dar…sigur tu ai fost, pentru ca dupa plecarea ta, sotul meu a coborat sa cumpere paine, si a aflat ce se intamplase cu cateva minute inainte.

I-am confirmat ca, da este adevarat, dar ca nu merit aprecierile ei, in conditiile in care, eu fusesem doar persoana prin care lucrase Dumnezeu, deci nu merit atatea laude. Practic acolo trebuia sa fiu in acel moment si am fost, atat si nimic mai mult.

            Intre timp am aflat ca doamna respectiva a iesit din spital, se simte mult mai bine, si-a reinceput lucru la floraria din colt si am inteles de la prietena mea ca nu isi mai doreste sa moara, ca i-a spus ei cineva atunci cand era sa moara ca Dumnezeu ne-a dat viata si tot EL o va lua numai atunci cand va decide.

            V-am povestit aceasta intamplare cea mai spectaculoasa, dar si cea mai dramatica dintre toate cazurile mele, nu pentru a ma lauda (Doamne Fereste), ci pentru a intelege ca aceasta terapie IE, ajuta in toate cazurile, de la cele mai simple la cele extreme, de la o simpla durere de cap, la a reveni din Taramul umbrelor, de la o compatibilitate cu o persoana la beneficitatea unei afaceri nou incepute…etc. Paleta este infinita. In aceasta cunoastere IE nu exista bariere de distante,  blindaje de orice fel nu exista in aceasta terapie, nu conteaza rasa sau religia persoanei consiliate, acesta cunoastere, ne poate ajuta neconditionat in orice situatie. De aceea va indemn cu toata dragostea, cu toata cinstea si onestitatea, sa apelati fara nici o rezerva la orice terapeut IE (nu vorbim aici de falsi terapeuti – de aceea feriti-va cat puteti deoarece va pot face mai mult rau decat bine). In mod normal si firesc ar trebui sa va invit sa veniti la mine, ca eu fac, ca eu dreg, da, intr-adevar fac tot ceea ce depinde de mine pentru pacientii mei. Insa este posibil din diverse motive sa nu va placa figura mea, sa nu simtiti ca doriti sa va ajut eu, nu asta este important, daca sunt eu, important este sa mergeti negresit la astfel de terapeuti care va pot ajuta in orice conditii.

            Daca simti ca sufletul tau are nevoie de ajutor, ca fizicul tau din diverse motive, cedeaza usor, usor, daca din curiozitate sau nevoie vreti sa fiti ajutati, contactati-ma.

            Oricum va rog sa-mi lasati comentariile voastre, opiniile voastre, intrebarile voastre, deoarece astfel voi sti mai bine ce problema va framanta, ce problema doriti sa abordez. Va astept cu mare drag. Neluta

Facebook

0

Google

Email

Twitter

Linkedin

0