Astazi am fost la o intalnire cu o persoana minunata care ne-a vorbit despre “Comunicarea empatica cu propria persoana”. 

Majoritatea lucrurilor ascultate, in parte imi erau cunoscute. Poate nu in amanunt, insa de nenumarate ori trecusem prin acele statii ale vietii. Mi-am notat tot, ca o eleva silitoare ce sunt. Am ascultat cu mare atentie tot ceea ce s-a spus si s-a dezbatut in acea sala. In acel moment am inteles ca nu venisem intamplator in acel spatiu.

Aveam nevoie sa-mi reamintesc lucruri despre mine, despre viata, despre tot si toate. Aveam nevoie sa comunic si sa primesc confirmari, care, chiar daca nu mi se adresau direct, in contextul respectiv, mi se adresau cu precadere, sau mai bine zis asa le-am perceput eu. Ma bucur ca am fost acolo. Ma bucur ca nu am ales sa stau in casa…ci am ales sa fac, ceea ce fac in ultima vreme, sa comunic cu oamenii si altfel, nu numai in calitatea mea de terapeut inforenergetician.

Da…sigur ca da, nu am nici o problema sa recunosc ca imi place inca sa invat, chiar daca invat de la persoane mult mai tinere ca mine. Nu este rau cand oamenii invata lucruri noi, cand au aceasta sansa. Si acum voi incepe precum bunicutele : “Pe vremea mea maica…nu erau atatea mijloace informationale, atatea cursuri, workshopuri, seminarii etc… ca sa nu mai mentionam faptul ca nu aveam calculator, TV, radio…iar ziarele le cumparam doar daca voiam sa cumparam ceva…iar acolo le gaseam la anuntul publicitar!”.

Deci dupa terminarea acestei intalniri, am plecat catre casa impreuna cu o colega. Am povestit una alta, am stationat putin in zona locuintei ei, apoi am purces pe drumul catre casa. In clipa in care am demarat, nu stiu de ce, nu stiu cum, insa mi-a venit asa deodata, ca este momentul sa-mi scriu prima mea scrisoare…catre mine insami. Sa-mi comunic tot ceea ce nu mi-am comunicat o viata intreaga, iar acum sunt pregatita sa o fac. Ca o voi face bine, ca o voi face rau, nici macar nu are importanta, atata vreme cat imi voi da frau liber…propriilor mele ganduri, trairi, sentimente…

Deci…sa incep…si sa vad ce va iesi! Nu stiu de ce, insa simt ca aceasta nu va fi singura scrisoare care mi-o voi adresa mie insami! 

Spor la treaba draga mea prietena Neluta!!!

Draga mea, ne cunoastem atat de bine si totusi, mai exista inca cotloane inca neexplorate de rationalul meu. Ascunzi atat de multe frustrari, atat de multe dureri, dar si atat de mult entuziasm, bucurie, pasiune, dorinta de viata, credinta, optimism si multe altele!!! Stii te iubesc din toata fiinta mea, pentru bucuria cu care ai aparut pe lume, chiar daca mama ta, nu te-a dorit deloc, iar tatal tau…te iubea inca din pantecele mamei tale!!!

Ai venit pe lume cu dorinta clara de a fi mereu o invingatoare, si in ciuda faptului ca de multe ori in viata ta a aparut “Ruleta ruseasca in viata mea” (articol postat pe siteul tau www.franturidesuflet.ro la data de 14 august 2014) nu te-ai dat batuta, nu ai renuntat, ai continuat drumul indiferent cat de greu a fost. Pentru asta iti multumesc din suflet!

Apoi ma gandesc de cate ori ai suferit, de cate ori ai fost batuta, jignita, umilita si pedepsita fara vreun motiv anume… si cu toate astea nu ai ripostat niciodata. Ti-ai lins ranile cum ai stiut tu mai bine si ti-ai continuat drumul, sperand ca intr-o zi…, intr-o zi vei fi cu adevarat fericita. Iti doreai atat de mult sa fii si tu intrebata ce lectii ai de invatat la scoala si sa fii ajutata, ascultata si invatata lucruri de care toti copii au nevoie. Iti doreai atat de mult o imbratisare de la mama sau tatal tau, si nu le-ai primit!!! Iti doreai atat de mult sa stea si cu tine cineva de vorba, sa te intrebe, daca vrei ceva, daca ai nevoie de altceva, daca te doare ceva…si nu… nu a fost nimeni care sa vrea sa stie, caruia sa-i pese de tine. Te admir ca ai tacut, te-ai smerit si ai asteptat cu rabdare sa vina o zi in care sa se intample acest lucru.

Interesant…nu a venit niciodata… se pare ca nimanui nu i-a pasat de ce simti, cum simti, ce nevoi ai si ce dureri. Asta poate s-a intamplat si din cauza faptului ca majoritatea celor din jurul tau te-a perceput, ca o luptatoare, hotarata, darza si motivata dar mai ales ca pe o invingatoare permanenta. Toti probabil, au crezut ca tu, nu ai astfel de nevoi, ca tu ai suficiente resurse sa te descurci singura. Iti multumesc draga mea ca nu ai abandonat drumul vietii in fata obstacolelor pe care le-ai inatmpinat de atatea ori.

Ma gandesc cu drag la tine copila micuta, care isi apara mama cu propriul trup micut si firav…atunci cand tatal tau o ameninta cu moartea, asa cum ai descris in amanunt in articolul “Cand palaria vine intr-un taxi si proprietarul in cel de-al doilea” postat pe 26 iulie 2013. Si te admir micut-o!!! Te admir pentru spiritual tau de sacrificiu, pentru dragostea ta neconditionata fata de mama ta.

 

Apoi ma gandesc la tine, cum, fetita de 3 – 4 anisori incercai sa stingi focul aprins de tatal tau pe corpul mamei…si cum…apoi ai fost nevoita sa le vezi suferintele amandurora timp indelungat. Apoi asa micuta cum erai, reuseai sa ii intorci din drum, cand pe mama cand pe tatal tau de la linia ferata care trecea pe langa casa voastra si care in momentele de furie ii atragea cand pe unul cand pe altu ca un magnet. Nici unul nu se gandea in acel moment ca au obligatii fata de tine, scumpo!

In acelasi articol vei gasi si momentele in care stiai exact daca vei fi batuta sau nu, dar si cateva momente frumoase alaturi de parintii tai, care din pacate erau atat de rare. Doamne stau si ma gandesc ca in astfel de situatii pana si un adult ar fi clacat…insa tu frumusico ai rezistat eroic. Nu ai abandonat, nu ai fugit, nu ai ripostat, doar uneori incercai sa o aperi pe mama ta. Te felicit scumpa mea, deoarece acele momente, acele evenimente, acele suferinte m-au cladit pe mine cea de acum. Toti copii aveau jucarii, tu nu aveai decat o singura papusa de carpa cu cap de mucava. O singura papusa …doar una, pe care o alintai, pe care o bateai cand te suparai, care avea nasul julit de atatia ani de cand te jucai cu ea…iar mama ta a ales ca in ziua nuntii tale, sa daruiasca acea papusa unui alt copil. Ce a fost in sufletul tau??? Cumplit, dureros, crancen… ai simtit ca toata lumea ta, toate visele tale de fetita plecasera odata cu papusa ta. Ea … papusa ta, stia cand plangeai, cand radeai, cand te jucai cu cioburile de farfurii si cani gasite prin curte la gunoi, atunci cand iti imaginai ca faci mancare la papusile imaginare din povestile inchipuite de tine. Atunci cand mergeai la tara, te rasfata matusa ta Florica, care iti facea si tie si verisoarei tale Ica, papusi, multe papusi, din stiuleti de porumb verzi, pe care ii imbraca cu diverse materiale ramase de la rochii vechi, impletea matasea de porumb, le facea codite si le punea fundite de carpe, iar noi doua eram cu adevarat fericite. Abia asteptam sa ajung vara la tara unde aceasta matusa ne facea atatea jocuri si jucarii si se juca cu noi.

Ai visat ca vei fi o mama extraordinara , ca vei avea multi copii, ai sperat ca tu vei fi o mama speciala, ca nu vei repeta greselile parintilor tai…
Si nu…nu ai facut decat un singur copil…daca ai fost o mama buna sau nu…numai Dumnezeu te poate judeca! Orice ai fi gresit, in nici un caz nu le-ai facut cu premeditare, ci pur si simplu din propriile tale convingeri limitative in care ai crescut, din educatia de care nu ai avut parte, din stangaciile pe care orice mama le are la un moment dat, dar mai ales din marea ta dragoste si din dorinta ca fiica ta sa aibe tot ce-si doreste. Oricum ai fost, orice ai gresit, in ochii mei tu esti un om minunat, special si bun, care poate fi acuzat de orice, insa, nu si de rea intentie.

Dar sa revenim… Imi aduc aminte de tine la varsta de 9 ani, cand ai castigat acel concurs pe tara la desen…Doamne si ce bucuroasa erai! Imi amintesc reactia tatalui tau, dar si ajutorul neasteptat pe care l-ai primit de la doua persoane la care nu te asteptai. Toate acestea dar si reactia mamei si tatalui tau…da stiu le-ai scris tot in articolul “Cand palaria vine intr-un taxi si proprietarul in cel de-al doilea…” Imi aduc aminte cum te retrasesei intr-un colt si te rugai…da este adevarat atunci nu stiai sa te rogi… insa asa cu cuvintele tale o faceai, si asteptai verdictul tatalui tau!!! Daca ai sti cat de mandra sunt de tine! Auzi tu!!! Sa iti ia doamna profesoara doua desene facute la clasa, fara mentiunea de a fi facute pentru un concurs, iar tu sa te afli printre castigatori!!! Da… aveai 9 ani…acum ai 58 impliniti la inceputul lunii septembrie, iar tu, dupa o viata de asteptare… de acum trei ani te-ai reapucat de pictat. De ce ai facut-o Neluta??? Da inteleg, pentru sufletul tau care toata viata a urlat de durerea de a nu-si fi urmat nici unul din cele trei drumuri minunate care ti se aratasera la un moment dat!
Stii ce fericita sunt ca “tu” esti “eu”??? Sunt atat de mandra ca ai avut forta, dorinta si perseverenta de a reincepe un drum inceput in copilarie si nu te-ai mai cramponat de percepte morale care spun ca aceste drumuri incep doar in copilarie. NU!!! Nu incep doar in copilarie, incep, oricand dorim noi sa ne dedicam timpul si energia pasiunii nostre. DA… am inteles de la tine ca esti hotarata sa faci o expozitie proprie, a ta, cu lucrarile tale, care speri sa fie cat mai originale, care sa aibe amprenta ta, care sa aibe parfumul tau de fetita, care-si implineste visul, doar putin mai tarziu decat si-ar fi dorit. Pana la urma ce inseamna 49 – 50 de ani pentru omenire??? Mai nimic!!! Iar cum tu, ti-ai propus sa traiesti pana la 102 ani, ai tot timpul sa mai faci inca multe, multe alte expozitii care sa te implineasca ca om. Bafta fetito!!! Bafta!!! Stiu ca vei reusi si acum!!! Acum mai mult ca oricand, poti, ai disponibilitatea, dorinta, pasiunea si posibilitatea sa faci ce iti propui. Si da, indiferent de opinia celor din jur, tu te vei simti inca odata invingatoare in fata vietii. Drum bun fetito, Dumnezeu sa-ti ocroteasca pasii!!!

Acum stau si ma gandesc la celelalte drumuri care iti aparusera in cale. Cantai atat de frumos, la toate serbarile scolare, erai apreciata si nu exista an in care sa nu urci si tu pe scena scolii, implicit pe scena vietii tale!
Apoi imi aduc aminte de vecinii tai care locuiau pe o strada paralela cu strada ta, care de cate ori treceai la si de la piata, te opreau, te chemau in casa lor si te puneau sa le canti, ca apoi sa te rasfete cu dulciuri facute de gospodina casei, dar si cu bomboane si ciocolate, multe, multe de tot, pe care tu nu le-ai vazut vreodata la tine in casa. Te auzisera odata cand venisera la o serbare la scoala, la o nepotica de-a lor. Da, este adevarat, nu aveau copii, iar atunci cand le cantai mereu iti spuneau, ca asa o visasera ei pe fiica lor, insa…Dumnezeu a hotarat altfel si nu au avut parte de aceasta bucurie a vietii. Tot ei au mers cu tine si cu mama ta la Radiodifuziunea Romana unde atunci era o emisiune care se numea Dialog la Distanta, iar acolo veneau oameni de toate varstele si cantau, ce si cum stia fiecare. Nu erau indrumati, ajutati si sprijiniti de organizatori, pur si simplu cantai asa cum stiai, era un juriu care punea note si se alegea castigatorul. Inainte de acest spectacol, te duceai la faza de preselectie unde cateva persoane specializate, te ascultau si te admiteau sau nu. Asa ai facut si tu. Si surpriza…ti-a venit un plic prin care erai felicitata ca ai trecut de faza de preselectie, urmand ca la o data si o ora stabilite din timp sa mergi la acest concurs. Insa, socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, iar acea scrisoare a fost gasita de tatal tau, care fara prea multe menajamente, te-a batut si pe tine si pe mama ta…de o saptamana erati amandoua vinete pe tot corpul. A rupt plicul si v-a interzis sa mai discutati vreodata de acea prostie cu cantatul. Cat de rau te-a durut…stiu scumpo…uiti ca eram si eu pe acolo??? Si iar te-am admirat, ca ai gasit puterea sa mergi mai departe.

Daaaaa…exact…apoi a fost faza cu sportul! Da erai o fata inalta, care atunci cand s-au facut echipele de baschet din scoala, ai fost imediat inscrisa. Mama…si ce mult iti placea…sa alergi, sa pasezi si sa arunci mingea la cos! Cand si marcai, radiai de bucurie prin toti porii trupului tau frumos si bine proportionat. Totul a fost OK, cat meciurile se tineau in cadrul scolii, insa cand s-a pus problema sa mergeti in alte scoli sau in tabere de cantonament…deja nu te-ai mai putut intelege cu tatal tau…care si de aceasta data ti-a taiat aripioarele. Nici un argument nu statea in picioare in fata deciziilor sale…asa ca inca un drum a fost abandonat fortat. Si iar te-am admirat, cum de nu te-ai revoltat, cum de nu ti-ai spus punctul de vedere??? Cum de ai acceptat fara revolta, fara suparare, fara lacrimi la vedere??? De ce toate lacrimile veneau doar cand erai tu singurica in camera ta…si iti inabuseai plansul cu perna, sa nu fii auzita si sa mai iei si vreo bataie pe deasupra. Stiu scumpa mea prietena, stiu cate frustrari ai acumulat, cate umilinte, cata durere…insa acesta se pare ca este drumul ales de tine cand ai decis sa vii aici la “Scoala vietii”!!!

Acum te vad in ultima zi de scoala, cand erai imbracata in aceeasi uniforma veche si aceeasi bluza…iar in locul funditei noi, frumos colorate, mama ta iti daduse cordonul de la rochia ei de mireasa. Te simteai umilita in forul tau interior, cand iti vedeai colegii imbracati cu lucruri noi, frumoase, cu incaltaminte noua de lac, iar tu aveai aceeasi pereche de pantofi din anul trecut, care deja erau prea mici si te strangeau..insa…nu aveai ce sa faci… Te-ai dus, insa nu te-ai bucurat alaturi de colegii tai. Ai stat retrasa intr-un colt, si cand ai remarcat ca nu te vede nimeni, ai zbughit-o catre casa… numai suportai umilinta la care fusesei supusa si ai ales sa fugi. A fost prima data cand ai fugit de viata, cand ai ales sa nu infrunti viata, cand ai ales sa abandonezi. A fost si ultima oara!!! Ti-ai promis tie insati sa nu te mai lasi vreodata umilita. Iti multumesc scumpa mea prietena, acel eveniment m-a ajutat ca toata viata mea sa fiu o femeie cocheta, ingrijita, asortata, dar mai ales sa numai accept sa ma simt in acel fel greu de descris. Poate daca tu nu ai fi suferit atunci, eu nu as fi avut atata grija de aspectul meu exterior! Poate ca nu m-as fi respectat atat de mult pe mine si pe cei cu care intram in contact in fiecare zi, la locul de munca, pe strada si in alte conjuncturi. O asa lectie, iti lasa cicatrici atat de adanci, incat pana si in casa te surprinzi ca nu te simti confortabil daca nu esti aranjata macar minimal.

Eiiii… si iata ca am ajuns la drumul pe care urma sa-l strabati in aceasta viata… Ti se sugera sa te faci asistenta medicala, cu toate ca toti stiau cat de sensibila esti, toti motivau ca te vei obisnui in final cu sangele (parca asta era singura problema…, dar durerea, suferinta concreta, pe aia cum sa o suporti in conditiile in care tu esti atat de sensibila?), apoi imi sugerau sa fiu coafeza sau frizerita, insa…daca ceva nu-ti place…sau nu este scris in cartea vietii tale cum sa apuci pe acel drum???

 

In final ai gasit o scoala care pregatea in 4 luni dactilografe, unde ai reusit in final sa te inscrii si tu. Si astfel a inceput pas cu pas viata ta… de salariata. La inceput muncind benevol (adica gratis), apoi te-a ajutat cineva cu suflet imens sa te angajezi si foarte interesat sa primesti salariu, primul salariu 960 lei, pe care l-ai platit cu o entorsa de toata frumusetea, care dupa ani si ani a fost mobilizata cu un aparat gipsat…ca se sensibilizase glezna si…riscai s-o rupi! Te privesc si acum cu uimire si te vad cat de fericita erai, cu primul tau salariu in mainile tremurand de emotie. Simteai ca zbori…si chiar ai zburat pe cele trei trepte pe care era necesar sa le cobori pentru a intra in biroul tau. Noroc ca ai ajuns acasa si banii tai ti-au fost luati de tatal tau, ca spnea el: “Tu nu mananci, nu consume, trebuie sa platesti!” Toate acestea le-ai povestit atat de frumos in articolul tau: “Drumul intelepciunii trece prin lectiile vietii” postat pe 29 iunie 2013, care se continua, pe data de 17 iulie 2013, apoi pe 28 octombrie 2013, pe 18 decembrie 2013, ca apoi sa-l continui pe data de 13 ianuarie, acum fiind ajuns la cel de-al cincilea loc de munca care a fost postat pe 8 iunie 2014, urmand sa-l continui pana la momentul in care ti-ai facut datoria fata de tara, familie si societatea in care ai trait si ai iesit la pensie.

Sunt uimita de tine draga mea “pustoaica” in conditiile in care toata lumea se plange de locul de munca, tu in toti acesti 40 de ani cat ai muncit totdeauna te-ai simtit a fi omul potrivit la locul potrivit. Totdeauna ajungeai prima si plecai ultima, cum ai facut scumpo sa-ti iubesti atat de mult locul de munca??? Pentru mine ramai in continuare o mare enigma si nu reusesc sa gasesc decat o explicatie pe care sa o pot lua in consideratie: “Dumnezeu a fost mereu cu mana pe crestetul tau si te-a indrumat” Felicitari iubita mea prietena si mii de multumiri, ca ai fost o persoana serioasa pe care s-a putut conta la locul sau de munca, care nu a dezamagit decat din neatentie sau graba, dar si asta de foarte putine ori. Oricum ai avut grija sa repari greseala in cel mai scurt timp, nu te-ai lasat pe tanjala. Sunt tare…tare bucuroasa, ca nu m-ai facut de ras! Stiu… si mie imi pare rau ca a venit si acest moment in care a fost necesar sa te retragi din activitate!!! Ei…asa este normal si firesc sa se intample, oamenii lasa locul altor oameni sa-si castige o paine, sa-si aduca aportul la viata comunitatii in care vietuieste. Este perfect asa cum s-au intamplat toate, cum s-au legat si cum s-au asezat pentru binele tau suprem.

Ei…da …ai observat corect… privesc la tine cea de la 23 de ani, care gravida fiind…in opt luni… ai fost anuntata ca… da, asa este…, ca daca nu te operezi pe cord deschis, vei muri si nu iti vei putea creste copila… Ai descris atat de frumos acest moment in articolul “Ruleta ruseasca in viata mea” postat pe data de 14 august 2014, incat stau si ma gandesc ca nu a fost o intamplare ca pe vremea cand aveai doar vreo 10 ani, te-ai apucat sa scrii tu un roman, pe care il denumisei “Totul in viata se plateste”… Si acum ma amuz cand iti gasesc acel caiet de 48 de file dictando, in care ai scris doar jumatate …apoi inexplicabil te-ai oprit. Niciodata nu am inteles de ce te-ai oprit! Cred ca atunci, inca nu aveai experiente suficiente sa poti impartasi cu oamenii, erai un copil ce naiba…ce voiai sa devii scriitoare, cand tu abia reuseai sa-ti vindeci vanataile de la o bataie la alta??? Ca sa scrii iti trebuie o anume stare de spirit, iti trebuie o anume pace in suflet, o liniste care sa te inspire si sa-ti ajute la ordonarea propriilor ganduri. Nu merge pustoaico asa…pui mana pe creion si scrii. Uita-te la mine…daca nu simt ca am ce comunica…nu o fac…ce sens ar avea sa umplu netul cu maculatura fara traire sufleteasca, fara adevar 100%, fara sinceritate absoluta. Ce mult imi semeni pustoaico…de mica iti vedeai varful nasului, si nu te bagai ca musca in lapte doar asa… sa fii si tu prezenta pe acolo.

Iti multumesc din suflet pentru bunul simt pe care ai refuzat cu obstinatie sa-l abandonezi, chiar si acum cand toata lumea nu vede decat partea materiala si atat. Tu inca mai crezi in printi si printese, in Mos Craciun si in Iepurasul de Pasti… chiar daca ai crescut, nu te-ai lasat schimbata, doar pentru ca asa esti in trend. Tu ai ramas permanent aceeasi persoana sincera, care preferi sa spui adevarul care doare si deranjeaza, decat sa spui o minciuna care sa faca placere, ai ramas la fel de pasionata sa faci lucruri pentru semenii tai.

 

 

 
Acum imi aduc aminte de ceea ce iti spunea verisoara ta Victorita acum cativa ani…lucruri pe care tu le uitasei de mult timp. In fiecare an, ii trimiteai verisoarei tale, de 1 martie un martisor,intr-un plic roz, pe care il parfumai cu parfumul mamei tale! Era singurul martisor care ajungea in acel sat uitat de lume, in care te-ai nascut, iar ea era cea mai fericita fetita pentru ca era singura care primea un asa dar. Pentru tine era un gest firesc, normal, obisnuit, pentru ea era…totul. Pentru o zi era cea mai fericita fetita din scoala, deoarece mereu ducea martisorul la scoala sa se laude cu ce ii trimisese verisoara ei… Tu realizezi ca acest lucru a marcat-o atat de profund incat si dupa 45 de ani ea inca isi mai aducea aminte in fiecare zi de 1 Martie bucuria traita in copilarie? Cum sa nu-ti multumesc pentru sufletul tau special, deosebit, unic ??? Cum ??? Spune tu! Tu crezi ca toate fetitele la acea vreme, faceau astfel de gesturi firesti si totusi importante pentru alte suflete micute de fetite??? Pentru asta si pentru multe altele iti mai spun inca odata ca te iubesc.

Da… asa este…ai dreptate… am fost de atat de multe ori oprita de foste sau fosti colegi care mi-au multumit pentru ceea ce ii invatasei tu, sau pentru ajutorul pe care il dadusei tu in anume momente cheie din viata lor. Nu stiu cum ai reusit, nu stiu cum ai facut, insa te-ai straduit si culmea este ca ti-a si iesit sa-i sprijini pe oamenii din jurul tau si nu numai, care aveau nevoie de ajutor! Iti spun eu, ca nu-i putin lucru sa fii prezent in viata semenilor tai, atunci cand au nevoie. Felicitari…continua, stiu ca lasi totul cand esti solicitata de pacientii tai. Ce este interesant, este ca viata nu te-a ocolit deloc, si ti-a oferit si tie dusurile reci de care toti oamenii au nevoie ca sa se trezeasca. Insa asta nu a insemnat ca te-a oprit sa faci in continuare faptele tale bune…apropo de “Pilda firului de ceapa” postata pe 16 august 2014.

Dar cea mai grea incercare, cea care a fost cu adevarat o mare provocare de curaj, de incredere in cei in mana carora iti pui viata, dar mai ales de credinta, ca acolo sus Dumnezeu vegheaza si asupra ta, a fost in 2011, cand ai hotarat ca a venit vremea sa te operezi pe cord deschis… Gata trecusera 32 de ani, fiica ta, era la casa ei…nepoata era maricica…asa ca sansele de 50–50 % nu te-au speriat, ba dimpotriva te-au convins ca a venit vremea sa te ocupi si de tine. Si ai spus DA cu convingere, cu incredere, cu hotarare dar mai ales cu credinta ca atunci cand iti pui viata in mainile lui Dumnezeu, nimic nu ti se poate intampla. Si iata ca iar ai iesit invingatoare…iar ai sfidat moartea ca de atatea ori in viata ta. Da…stiu…mi-ai mai spus odata ca toate aceste incercari le-ai scris in “Ruleta ruseasca in viata mea”…da…am inteles, de ce imi tot repeti, ce ai senzatia ca daca eu sun mai mare…gata am lasat-o pe Roza scleroza…sa se instaleze in apartamentul creierasului meu??? Fereasca Dumnezeu…pai de ce crezi tu ca merg eu la cursuri, workshopuri, seminarii, congrese…, doar asa de un pamplezir??? Sa stau acasa si sa ma vaet ca toate doamnele de varsta mea??? Nu draga, merg in primul rand ca datorita tie si deciziei tale de a te opera, acum ma simt mai bine ca la 20 de ani, apoi pentru ca imi place sincer sa invat lucruri noi…apoi pentru ca totdeuna cand vine Roza scleroza…isi aduce bagajele numai daca vede un creieras lenes, plictisit, neimplicat… atunci spune ea in marea ei intelepciune: “Aici este de mine!”, si gata bagajele…
Acum imi aduc aminte de tine, dupa operatie, cand ai dat nas in nas cu “Durere si iar durere…” postat pe 22 noiembrie 2013, si ai constientizat ca in toti anii in care ai fost bolnava, ai citit tot ce se putea citi despre Stenoza mitrala, despre tratamente medicamentoase, despre operatie si ce implica ea…insa ti-a scapat…ha ha ha…uite ca in sfarsit ti-a scapat si tie ceva in atatia amari de ani…ai uitat sa te informezi cum este dupa…cum te simti, daca doare sau nu, daca se vindeca repede sau nu…ce mici sechele pot ramane dupa aceasta operatie.

Ei vezi ca nu esti perfecta??? Iata ca mai ai si scapari… Stiu ca te-ai repliat rapid…si imediat ai apelat la “Rabdare si credinta” postat pe 17 noiembrie 2013, si astfel tot ai fentat boala si durerea intr-un mod personal…pe care doar tu il puteai aplica. Cum sa nu te iubesc??? Cei care nu stiu cum este sa ti se taie sternul…le recomand nici sa nu-si doreasca asta, decat daca nu exista alta varianta.

 

Draga mea imi vin in minte atatea episoade din viata ta…a nostra…incat nici nu stiu la care sa ma opresc… toate au si bune si rele, din toate ai avut de invatat, toate m-au ajutat sa ajung eu cea de astazi. Habar nu am, daca aceasta este varianta mea cea mai buna, insa stiu ca tu scumpo, nu vrei sa te opresti aici, tu vrei sa-ti continui viata…cu tot ceea ce simti tu ca iti este bine, si-ti aduce ceea ce ti-a lipsit atata amar de vreme. Si in fiecare zi te schimbi, devii o varianta si mai minunata, si mai buna, mult mai inteleapta si dezinvolta.

Ha, ha, ha…imi aduc aminte o intamplare extrem de amuzanta pe care i-am povestit-o nepoatei mele, in concediul pe care l-am facut anul acesta impreuna, sa serbam ziua mea de nastere. Aceasta intamplare a vietii tale, a facut-o sa-mi ceara sa i-o povestesc de mai multe ori si a facut-o sa rada in hohote de ispravile tale…ca de… ai mai facut si din astea, cate odata! Iti aduci aminte cum te duceai la munte cu Valy, Nicu si “Cracanel” – porecla data unui prieten care era atat de cracanat, incat i-a stricat cizmele lui Valy de nu le-a mai recuperat, atat de rau erau stricate? Daaaaa….atunci cand a-ti fost curiosi si v-ati cantarit rucsacurile…ale baietilor cantareau 25-26 kg, iar al tau cantarea 15 kg??? Iti mai aduci aminte??? Da atunci cand a-ti luat cu voi o gramada de vase de aluminiu sa gatiti pe munte, pirostrii, tuci, a-ti luat cartofi,ceapa, morcovi si alte legume, carne si alte alimente necesare pe toata perioada concediului. Ha, ha, ha…da asa este…a-ti luat si un carton de oua, pe care Nicu il pusese deaspra rucsacului, si era extrem de atent sa nu sparga ouale. Da…exact…ai dreptate, atunci cand a cazut in fund, insa a avut grija sa protejeze ouale, de fundul lui uitase…asta era mancarea voastra pentru cateva zile si nu voia sa se riste.

 

Da…ai dreptate…atunci cand ati pus cortul in acea poenita superba de langa Cabana Pestera, unde a-ti gatit, a-ti mancat si chiar v-ati permis o sticla cu vin Cabernet… apoi v-ati culcat toti in cortul de 3 persoane in care incapeau lejer 4 persoane iar in cel de doua personae a-ti pus tot bagajul. Da… atunci cand tu l-ai rugat pe Valy sa iasa cu tine pe afara, iar cand ai vazut stelele pe care parca le puteai atinge cu mana, i-ai trezit pe toti sa admire minunea. Intai au bombanit toti, apoi le-a placut atat de mult incat, i-a prins dimineata povestind. Imi placea de tine, totdeauna tu erai conducatoarea grupului, tu erai cu organizarea, cu orientarea in timp si spatiu, tu faceai programul pe zile, traseul…totul trecea prin capsorul tau. Nimeni nu comenta, toti se supuneau, ziceau ca mai bine te facea mama ta general de armata, ca nu misca nimeni in front. Da si in acea zi a fost la fel, mai putin o intamplare mai mult decat amuzanta. Ai hotarat sa mergeti pe un anume traseu, care trecea pe langa stana de unde a-ti cerut lapte si nu a vrut ciobanul sa va dea… nici macar o cana pentru tine. Dupa ce toti v-ati pus rucsacurile in spate, tu in fata grupului, cu mana ridicata ca la o ofensiva armata, le-ai strigat peste umar: “Dupa mine baieti!!!”, numai ca la primul pas pe care l-ai facut cu piciorul drept inainte, piciorul ti s-a dus in noroiul bine camuflat de un strat de pamant uscat deasupra, pana la coapsa. Erai atat de haioasa intr-o rana, cu rucsacul in spate, un picior in noroi si celalat deasupra…tot incercand sa iesi din acel namol clisos si urat mirositor!!! Erai adorabila! Baietii erau pe jos de ras, iar tu socata de moment, ii bombaneai ca nu te scot mai repede de acolo. A trebuit sa traga toti de tine sa te scoata, pentru ca namolul acela parca te inghitea in interiorul pamantului si nu reuseau sa te scoata. Intr-un final au reusit, au scos o patura, pe care au facut-o ca un paravan circular, sa te poti schimba de tot ce era pe tine, deoarece erai murdara pana la desuuri. Noroc ca in apropiere curgea un parau unde ti-ai spalat totul, iar apoi ai impartit fiecaruia cate un obiect pe care l-au agatat de tepusele din fier pe care le aveau la ei pentru facut frigauri. Fluturau adidasi, blugii si una din bluze la fiecare dintre baieti, parca erau niste steaguri. La tine atarnau sosetele legate de rucsac in locul canilor de metal pe care le bagasei inauntru rucsacului. O buna bucata de drum baietii radeau si faceau glume pe seama ta, iar tu fierbeai de furie, ca le-ai dat motive sa rada de tine. Cum te strigau ei dragutii…: “Pe unde sa mergem domnule general???” , iar tu clocoteai si-i injurai din toti rarunchii. Apoi ati montat corturile, sub telecabina din Busteni, a-ti facut mancare, a-ti mancat, a-ti spus bancuri…si intr-un tarziu v-ati culcat. Insa totul era mult prea simplu si ca deobicei tot tu, ai gasit ceva suspect. Intai ai auzit cum umbla cineva pe la vesela!!! Apoi ai auzit un fasait suspect si te-ai gandit ca umbla cineva la cel de-al doilea cort. Intai l-ai trezit pe Valy, acesta a ascultat, a auzit si el aceleasi lucruri si pe soptite, i-a trezit si pe ceilalti baieti. Fiecare s-a inarmat cu cate ceva, cu care sa va aparati in caz de nevoie. Unul cu toporisca de taiat lemne, altul cu un briceag, altul cu o bata in care se sprijinea la drum si care nu stiu cum aparuse in cort, iar tu erai observatorul general, te uitai prin gemuletul de la intrarea in cort. Ce vedeai??? Vedeai la o distanta de vreo 200 de metri, trei barbati care vorbeau, in fata unui bloc si deja te apucasei sa faci scenariul in care acele persoane, asteptau alte persoane, care tocmai incercau sa fure de la voi. Ai deschis incet fermoarul de la cort sa nu auda hotul, si a-ti inceput sa iesiti pe rand. Mai intai Nicu, cu toporisca pregatita, apoi, Cracanel cu bata lui, urma Valy cu briceagul sau, dupa care urma sa iesi si tu. La un moment dat, Nicu a observat un caine care lingea vesela, deci una din enigme era rezolvata! Tu care stateai in cadrul iesirii din cort, la un moment dat ai auzit acelasi fasait pe care il auzisei mai devreme, si dandu-ti seama de unde venea…te-ai pus pe ras. Baietii iti faceau semn sa taci, ca aude hotul si fuge, insa tu nu aveai in plan sa te opresti, asa ca ai continuat sa razi in hohote. Cand in sfarsit ai reusit sa te opresti pentru putin timp, le-ai spus de unde venea fasaitul, dar mai ales le-ai explicat de ce radeai cu atata pofta. Iti mai aduci aminte faza??? Si mutritele baietilor la aflarea vestii ca de fapt acel fasait venea de la geaca de fas a lui Cracanel, care in anume momente fasaia intr-un anume fel. Prima reactie a baietilor a fost sa-i apuce nervii ca, iar i-ai trezit din somn, dupa care i-a apucat si pe ei rasul. Si iata-va in miez de noapte razand patru nebuni in hohote, de i-ati scos si pe alti vecini de cort afara, sa vada ce s-a intamplat. Nici unul dintre voi nu reusea sa explice de ce radeau cu atata pofta. Si iata inca o noapte petrecuta in afara cortului, la povesti vanatoresti si bancuri de tot felul.

Mai Neluta, tu esti o mare figura! Faci tu ce faci si nu lasi sa treaca prea mult timp pana nu-ti manifesti tu simtul umorului cumva…gasesti tu mereu ceva de zis sau facut, astfel incat sa destinzi atmosfera. Apropo, te iubesc atat de mult pentru talentul tau de a spune bancuri, sau de a povesti lucruri. Iti aduci aminte de colegii de la IPCM??? Cei cu care se formase acel colectiv care a participat la proiectarea ROM BAC 111??? Cei cu care lucrai la Pipera!!! In fiecare dimineata te asteptau, sa le povestesti tu filmul de seara, de la TV, sau vreun alt film la care mergeai dupa terminarea programului de lucru. Isi faceau toti cafeaua si se asezau in cerc asteptad eroina principala, care erai tu. Te asezai si incepeai povestea… Fereasca Dumnezeu sa fi fost un film romantic, sau vreo drama, ca toti plangeau de mama focului la povestirile tale, care erau cu lux de amanunte, cu detalii picante, cu consideratii personale, chiar cu critici la adresa regizorului sau a actorilor. Apoi daca era vreo comedie, se stia ca reuseati cu hohotele de ras, sa-l aduceti pe seful vostru in birou sa vada ce se intampla.

Apropo…toata viata ai fost extrem de critica si autocritica. Nici un amanunt nu ti-a scapat vreodata. Mereu ai avut tu ceva de criticat. Te inteleg! Esti Fecioara, insa te mai puteai si tu opri cate odata, dar tu… nici vorba. Chiar ma mir ca ai cativa ani de cand nu o mai faci decat arareori (inca nu ti-a trecut de tot).
Da…inteleg totdeauna o Fecioara critica constructiv, pentru a-si ajuta aproapele sa se corecteze,insa tu…taiai in carne vie…nu iertai nimic, ii corectai pe toti, ii bombaneai pana cand simteai tu ca i-ai pus pe linia de plutire…apoi ii lasai in plata Domnului sa-si continue viata. Sa stii ca asta nu mi-a placut la tine. De ce??? Pentru ca din aceasta cauza, ai avut o gramada de persoane care nu au inteles dorinta ta, si te-au urat din toata fiinta lor. Si acum pentru ca tot suntem la ora adevarului suprem, mai este ceva care…sa ne fie iertat nu a fost pe placul celor din jur, care ti-au adus de multe ori nenumarate neplaceri. Da scumpo, erai prea sincera! Mult prea sincera! Oamenii nu suporta adevarul spus “face to face”, ei vor sa auda doar ce le face placere. Iar adevarul nu este totdeauna placut. De aici o gramada de oameni care te-au detestat, iar unii nu te-au iertat deloc pentru ca ai avut tupeul sa le spui adevarul privindu-i in ochi.

 

 

 

 

 

Ei …dar sa stii ca eu una te iubesc si mai mult ca nu ai ales minciuna, in locul adevarului! Am o stima si un respect deosebit ca nu i-ai lasat sa-ti strice caracterul, sa-ti strice felul tau personal de a fi. Felicitari pustoaico…ai facut cum ai facut si ai trait dupa propriile tale reguli! Stii ce iti propun??? Avand in vedere ca aceasta scrisoare este deja cam lunga…ma gandesc ca ar fi cazul sa ne oprim aici! Ce zici??? Esti de acord??? Hai… ca daca va fi cazul te voi lauda si in celelalte scrisori pe care intentionez sa ti le scriu, iar daca va trebui sa te cert sau critic, stai linistita, acum sau atunci tot o voi face. OK??? Ne-am inteles! Deci ca o concluzie iti mai spun inca odata ca te iubesc nespus, ca te admir pentru toata viata ta de pana acum, dar si pentru toate visele si planurile tale, pe care stiu in mod cert ca le vei realiza.

 

 

 

Observ ca la tine nu exista termenul “NU SE POATE” la tine toate sunt cu “POT ORICE, POT ORICAND SI POT TOT CE-MI DORESC” sunt deja impamantenite si nu exista negociere, amanare sau renuntare la vreun vis, plan sau dorinta.

Ne vor reintalni scumpa mea…